Firimituri de suflet

PĂPĂDIILE NU DECLARĂ PANDEMIE

Astăzi priveam în gol spre casa, în construcție, a vecinului. Cu coada ochiului am zărit o nălucă albă ce s-a prăbușit în iarba ce crește, în voie, dincolo de gard. Instinctiv mi-am îndreptat privirea într-acolo. Cu puțină teamă mi-am întârziat curiozitatea peste iarba ce se clătina. O păpădie cu păr cărunt se opintea să se ridice. S-a îndreptat de șale și clătinându-se  ca după un leșin și-a ridicat corola spre cer.  Mă așteptam să strige ” Eu nu strivesc corola de minuni a lumii!” N-a strigat. Mi s-a părut demnă, curajoasă, revoltată și îngândurată. În josul ei, doi bănuți de păpădie cu petale bălaie, zâmbeau galben spre soare. Păpădia bătrână s-a ridicat fără să-i atingă, nici nu s-a proptit pe tinerețea lor, ba mai mult s-a aplecat a mângâiere peste creștetele lor pline de încredere. Un gândac cu greutate se plimba agale când pe căpșoarele aurii, când pe lujerul bătrânei păpădii care se apleca  sub povara lui. O vedeam cum se sufocă. Doar vântul încerca să o resusciteze cu adierile lui, dar nu pleca cu mâna goală. Din corola ei de puf cărunt, își lua vama.   Am privit îndelung acel fapt de viață. Mi-am pus multe semne de întrebare. De ce păpădia bătrână se încăpățâna să trăiască? Poate că încă se credea de ajutor celor două tinere vlăstare. De ce cei doi ochișori galbeni nu au făcut front comun împotriva gândacului? Poate chiar au avut o înțelegere cu el, considerând că păpădia bătrână consumă degeaba din seva dădătoare de viață a pământului.  Oare și-n lume ierbicească și cea gândăcească este cârdășie, așa cum oamenii se împrietenesc cu dracul până trec puntea?  Cu gândurile duse, mi-am făcut treaba uitând, pentru o vreme, de lumea de dincolo de gard. Am revenit spre seară și am căutat cu privirea bătrâna păpădie. I-am recunoscut locul orientându-mă după cele două bălăioare ce priveau ghiduș spre soare. Lângă ele gândacul aștepta răbdător să încărunțească și ele. Am zâmbit. Am auzit că mai este în lume o vietate mică, mică,mică, mică ce așteaptă să încărunțească cei ce i-au dat viață. Bine ar fi ca atunci când se vor sufoca, doar vântul să le facă ventilație.

LAS ÎN URMĂ RUGĂCIUNEA VASULUI GOL

Vine o vreme când începi să știi ce-ți dorești, să-ți faci curaj, să-ți definești visul să sune bine pentru tine nu pentru ceilalti, să te dezbraci de așteptările altora și să-ți dorești să te mai joci din când în când. Acest timp simt că mi-a venit și mie. De o vreme mă opresc din căutări, îmi adun pașii de pe cărările infinitului și-i rezem de țărmul unui apus. Așteptând ca soarele să se stingă, fac ordine în memorie. E mult prea încărcată. Ar fi cazul să o eliberez de ce-mi este inutil, să dau delete la ceea ce-mi prisosește și să-i dau un restart. Apoi să-mi instalez un antivirus puternic care să respingă tot ce vine cu prefixul ”ne”: nerostiri, neprietenii, neiubiri, nesimțiri. Am început această curățire de vreo doi ani când, am hotărât să mă întorc acasă. La adevărata ”acasă”! Fără să conștietizez că de fapt am început renovarea propriei mele vieți.  Ce-mi este acasă? Este starea mea interioară în care ritmul inimii exaltă de bucurie și-mi dă voie să mă bucur de natură. Aici am găsit cheia propriei mele inimi. Casa mea este un templu cu semne creștine la care mă închin.

O bună parte a vieții mi-am petrecut-o cu ochii în pixeli. Animalul meu de companie mi-a fost un maus și unica mea activitatea recreativă a fost să apăs pe tastatură.

Acum, în fiece zi am dovada visului ceresc. Cobor din pat în roua ierbii, vara, și deschid ușa pășind direct în zăpadă, iarna. Simt cum aici am început să cuceresc timpul și să înving răul. În fiecare zi îmi înalț rugăciunea până la tălpile lui Dumnezeu, îmi încarc nările cu cer și-mi spăl mâinile în rai. Mă întorc pășind pe file de scriptură după ce, atâta amar de vreme, mi-am trecut sufletul prin purgatoriu. Cu mâinile mirosind a paradis descânt în fiecare dimineață zorelele ce-mi înfloresc în gene. Aici am înțeles că totă viața m-am rugat în deșert. ”Doamne dă-mi” este rugăciunea vasului gol. Acum rostesc cu sufletul plin: Doamne-ți mulțumesc! Doamne ajută! Doamne sporește a ceea ce am! Și tot acum am înțeles că întunericul ne este dat pentru a învăța să răsărim.

ATUNCI CÂND DOAR AVANTAJELE TE INTERESEAZĂ

In acest an abia am reușit să-mi cunosc câțiva vecini. Ei mă știu pe mine, eu încă nu. Unii copii mă cunosc drept ”tanti Erus” și deși mă amuză, mi-e teamă să nu mi se ducă, așa, vestea în cartier.  Obișnuiesc să stau cu poarta încuiată, motiv pentru care stau la taifas cu vecinii prin gard.

Mai în primăvară, un domn ”proaspăt handicapat”, mi-a cerut câteva sfaturi legate de facilitățile de care poate beneficia, acum că este dizabil cu acte în regulă. Auzise prin urbe, unde sunt cunoscută ca un cal breaz, că sunt tobă de cunoștințe legate de legislația protecției persoanelor cu handicap. L-am consiliat, tot prin gard, cum am știut mai bine, sugerându-i să mă sune dacă are nevoie și de alte informații. Am făcut schimb de numere de telefon, că doar suntem vecini deja.

Am rămas surprinsă, că doar în câteva zile, depusese dosare peste tot unde putea să obțină scutiri sau reduceri: la medicul de familie, la Casa de Sănătate, la Casa de pensii, Finanțele locale, scutire de rovignetă, Legitimație de parcare, ba chiar își depusese dosarul pentru bilet de tratament gratuit.

”Măi să fie!!! Ce agili sunt handicapații ăștia noi!”, mi-am spus în gând. Eu nu am cerut Casei de pensii recalcularea pensiei, decât după vreo zece ani pentru anii munciți după pensionarea la limită de vârsta. Pentru cei ce nu știu, când m-am pensionat, cu legea 57/2002, aveam doar 37 de ani. Specific asta ca să nu vă apucați de calcule, să vă dea o vârstă matusalemică și să nu dormiți.

Și cum spuneam, domnul vecin, nu doar că a memorat legea 448/2006, dar este în stare să vină și cu completări unde lui i se pare că e săracă. Și-a instruit familia cum să zică, ce să facă, ce să dreagă,  în cazul că vor fi luați la întrebări în ceea ce-l privește pe el, persoană cu handicap. Să nu cumva să scape careva vreo vorbuliță, care poate să-i determine anularea gradului de handicap.

De fiecare dată îmi vorbea despre cât se ferește ca nu cumva, cineva, să-l reclame pe la comisia de evaluare că el face, că el drege. Ba nici când pleacă din localitate nu spune nimănui, ca nu cumva să afle comisia.

” Dar, domnule D. nu suntem noi condamnați la domiciliu”, i-am replicat eu revoltată. ”De ce vă cenzurați în halul ăsta?!”

Și toată vara, mi-a făcut capul cât o baniță, cu ce am putea scormonii, noi doi, în lege  să mai avem ceva scutiri.

Acum vreo două săptămâni, l-am întrebat dacă nu dorește un semn de mașină, autocolant, care să semnaleze că, la bord, este o persoană cu handicap.

”Nu, doamne ferește!!! Să râdă ăștia de mine?!” mi-a răspuns fără să țină seama că în fața lui are o handicapată cu ștate vechi.

”De unde știți dumneavoastră că se râde de noi? Deci, omenirea se împarte în două? Unii ce râd și alții de care se râde?  Până mai ieri făceați parte dintre cei ce râdeau de mine, de noi? Și dumneavoastră ați râs? De ce ați forțat ușa legii 448/2006?? Vedeți că scârțâie? Suma aceasta, care pentru mine se numește indemnizație, pentru dumneavoastră e spor de rușine?! De pensia aceea minimă, nu vă rușinați. Aceea care, a depins de dumneavoastră, cât de mare să fie.” …Și nu l-am iertat. Îmi venea să-i vâr pe gât semnele pentru mașină.

După ce și-a lipit autocolantele pe parbriz și pe lunetă, i-am spus râzând: v-am păcălit! De fapt este semnul inteligenței. Deși nu-l meritați, v-am făcut o favoare.  

PLÂNSUL SE PLÂNGE ȘI FĂRĂ OCHI

”Plângi, dacă simți nevoia să plângi!” ”Nu plâng.  Sunt fericită că l-am găsit”, îmi spune. După o scurtă tăcere, îmi vorbește suspinând. A început să plângă la îndemnul meu. Fata mea își rătăcise portofelul prin mașină. Avea bani, acte, carduri…și cardul meu. Pentru  o scurtă vreme a fost disperată. Așa, la telefon, ne spunem poveștile. Zilnic. Puțin și des. Ne descărcăm de poveri și ne încărcăm cu energie. Când nu dau de Sânzi, îl sun pe Cristi. De nu dau de Andrea (așa se scrie, să nu mă corectați), îl sun pe Cosmin. Când ei  nu dau de mine, așteaptă.  Ne vedem când e nevoie. Atunci vorbim mai puțin. Ei trebăluiesc ce nu pot eu să fac, în timp ce eu mă satur de cei mici. Apoi, ei  dau bice cailor putere și ne punem telefoanele aproape. Eu rămân cu Erus, cu Mițu, și cu tot ce-i verde…încă.  În timp ce Erus și Mițu stabilesc cine-i șeful cel mai șef al curții, eu îmi plimb prin gânduri oamenii pe umerii cărora mi-am sprijinit suspinul cândva. Șoaptelor ce s-au rezemat odinioară de pleoapele-mi adormite, le mai aud ecoul din când în când. Ele au putere de rugăciune, de leac, de sprijin, de liniște și pace.

Astăzi a fost prima ploaie de toamnă. Rece și tristă. Încep să-nvăț să mă-nvelesc cu ea. De când mă știu, toamna mi-a dat un soi de tristețe. În fiecare toamnă a vieții mele m-am ascuns să-nvăț puțin, câte puțin, să mor. Când va fi să fie, voi fi expertă. Dar, până suntem teferi, din orice zi se poate stoarce un strop de bucurie. E toamna tihnei, totuși. Cu aer cald încă. M-am înconjurat de oameni care înțeleg înaltul și-mi zâmbesc ori de câte ori mă zăresc. Ei mă știu ca vecină. Eu pe ei, încă, nu. E timpul în care îmi pot număra gândurile, și să-mi măsor tihna. Nu e tocmai rău. Încă mai pot ieși dimineața să zăbovesc în curte. Razele soarelui sunt blânde și se strecoară îndrăznețe printre ramurile copacilor.  Dintre câți pomi îmi străjuiesc căsuța, nucul mi se pare cel mai trist, în această perioadă. El plânge a toamnă, sfâșiindu-și frunzele de pe el. Regretul lui este că din risipa ei cromatică, toamna nu i-a dat și lui o pată de culoare cu care să atragă admirație. Tot e maro. Și ramuri, și frunze, și nuci. Astăzi și-a scuturat pleoapele de ploi și a privit îndelung cum frunzele-i alunecă spre veșnicie. Acele frunze ce au înmugurit în palma lui. Și plânge. Eu știu că plânge pentru că rezonează cu simțurile mele. Plânsul se plânge și fără ochi.

OMUL MULȚUMIT NU POATE FI DISTRUS

Nici nu știu ce m-a inspirat să vă spun această poveste. O indigestie urâtă cu care m-am trezit într-una din diminețile trecute, sau cârcotașa din mine ce s-a inflamat aseară la vederea unor poze.

Se leagă una de cealaltă în sensul că mi-am pus întrebări de felul cum arătam în anumite situații din viață. Dar pentru că am început cu această ordine, hai să continui tot așa.

Doar mă știți, inteligentă cum sunt, eu nu fac o greșeală de două ori. O fac de patru-cinci ori ca să mă asigur că este făcută ca la carte. După ce că am mâncat, cu o seară înainte, destul de târziu, am mai și ingerat alimente care, cu siguranță, aveau E-uri și pe ambalaj. In dimineața următoare m-am trezit de parcă dormisem într-un tomberon, cu greață și dureri de cap, de credeam că aceea era manifestarea morții. M-am pipăit scurt, ca să-mi verific starea și am bifat varianta VIE. M-am ridicat și ajunsă în ușa dormitorului, nu știam încotro s-o iau. Spre baie ca să scot ceva din mine să mă eliberez, sau spre bucătărie să bag ceva să-mi treacă. Alarma îmi dădea ghes spre baie unde, pentru a nu știu câta oară, am regretat că nu am două veceuri. Cum ar fi fost nevoie de încă unul, i-am dat acest rol lighenașului de pe coșul de rufe.

Cu părul răvășit, transpirată toată, udă ca ieșită de la duș, cu fața schimonosită încă de greață, am dat de mine în oglinda de pe hol. „Când dracu m-a înghițit pielea asta?!” m-am întrebat oripilată de ceea ce vedeam.

Rare ori îmi place de mine, când mă uit în oglindă, și în zilele mele bune, cert este că mă suport de dimineața până seara, zile, luni și ani la rând. Nu m-am gândit niciodată să tai, sau să pun ceva pe mine ca să sculptez bucata asta de humă din care sunt plămădită. Cel mult dau cu ”fâs” de geamuri, pe oglindă, ca să-mi îmbăt căpruiul ochilor.

Aseară mă uitam pe pozele unei cunoștințe, postate pe Facebook. Buze umflate, gene false, sprâncene tatuate, nas sculptat obraznic, pomeți ridicați, sâni scoși la înaintare, fese provocatoare și țoale puse doar de ochii lumii. Nimic original. Toate înlocuite cu piese de schimb. Contrafăcute. Poze mii! Toate făcute pentru un pumn de like-uri și pentru o fărâmă de aplauze ce se vor risipi, nu peste multă vreme, fără ecou.

Ce m-a dezgustat până la greață, a fost o fotografie în care acest personaj, pe care îl cunosc personal, citea o carte, vezi doamne. Sărmană carte, ce-ai ajuns?! O recuzită de pictorial. Un accesoriu într-o mână care ar confunda pixul cu bețișoarele meniurilor chinezești, cu care a înlocuit mămăligă românească. Motivul „să mă simt bine în pielea mea”nu o scuză dacă își scoate pielea la vedere.

Știu, sunt rea de rup lanțul, dar vă asigur că sunt capabilă să vars și lacrimi, chiar dacă uneori dau vina pe ochelari.

Nu am putut să nu mă întreb cum ar arata o astfel de „operă” când ar face o simplă indigestie?! Nu mai aduc aminte de stări de sănătate în care ar cerși un rinichi, și nu ar mai găsi sponsorii ce o finanțaseră în vremurile bune .

Știu, încă este în termen de valabilitate, dar cum nici expirarea nu e departe, ce va face când va ieși din uz? Cineva spunea că „omul este măreția și lepădătura universului”. Această controversă de netăgăduit. Din păcate nu este un echilibru între măreți și lepădături. Cei ce știrbesc perfecțiunea nu înțeleg înaltul și nici nu țin seama că viața are relație cu moartea. Învățăm o viață întreagă să trăim și când credem că știm să o învârtim pe degete, de undeva din univers ni se spune că s-a terminat.

DUMNEZEU NE-A DAT NOUĂ FERICIRI. EU ÎNCĂ O CAUT PE A ZECEA

Dăunăzi am fost prin oraș să-mi fac aprovizionarea. Cred că am mai spus că nu-mi place să merg la cumpărături. Mă obosesc atăt de tare rafturile magazinelor, cât și tarabele din piețe, încât când scap la lumină sunt chiaună ca oaia aia bolnavă de gălbează. După ce mă autoconsiliez, vreo două zile,  și mă bat singură pe umăr cu îndemnul ”hai că scapi”, pornesc cu un scop și mă întorc cu prostii.  Nu mai spun că uit să iau tocmai ce-mi lipsește. De exemplu, data trecută am uitat să cumpăr sare, degresant pentru bucătărie, înălbitor de rufe și soluție pentru pardoseli și gresie. Dar, am cumpărat o Găină Fericită. Fericită!!! Era singura găină fericită din vitrina frigorifică și uluită de pomposul sortiment de carne de pasăre, am plecat cu gândul să o descos să-mi spună cum de a atins suprema trăire. Și eu, ca mulți alții, caut a zecea fericire. Nu-mi ajung cele nouă pe care ni le-a recomandat Dumnezeu. Îndreptându-mă spre casă, mi-am amintit că nu m-am uitat la preț și că poate nu-mi va ajunge nici pensia pe august ca să-i cumpăr fericirea găinii. Am rugat-o pe casieră să-mi comunice valoare cumpărăturilor înainte de a o scana pe fericită. Iuhuuu!, mi-am spus în gând după ce am văzut că-mi mai rămăseseră bani pe card. Pe stradă mă chinuia curiozitatea. De ce o fi fost găina asta atât de fericită?! O fi găsit cocoșul ideal? O fi fost cea mai faină dintre găini? O fi fost găina unui proprietar de Trabant? Sau a Iuliei Albu? Poate o fi tras pe nas niscaiva prafuri… Și cu astea în gând am ajuns acasă. Când vin de undeva, Erus, câinele meu e fericit de două ori: de sosirea mea și de faptul că se deschide poarta. Oscilează între cele două fericiri și nu știe pe care să o trăiască mai întâi. De această dată s-a gândit să tragă o alergătură cât e strada de lungă și eu, ca să-mi protejez fericita găină, am închis poarta sperând să ajung cu ea în casă și apoi să-l las să intre pe portiță. Erus a intuit că mai am o posibilă fericire și a început să schelălăie dincolo de poartă. Un vecin binevoitor a deschis portița… și…și a început jihadul. Eu cu sacoșa plină de cumpărături pe brațe și cu Erus în spate, care mă pupa pe cap, pe ceafă,  m-am chinuit câteva minute să descui ușa. În vânzoleala cu Erus și protejând fericirea găinii i-am tras un cot tocului ușii de am văzut stele verzi. Da, da ați  ghicit! Cotul cu buba.

Fericirea găinii nu a fost pe placul meu, așa cum carnea de pasăre nu mai este pentru mine o delicatesă. Doar Erus i-a gustat fericirea, dar nu l-au chinuit întrebările curioase ca pe mine. Eu nu am descoperit nici acum a zecea fericire, ci doar bucuria că mi-a trecut buba. Nu de la lovitura cu tocul ușii.      

BOGDAPROSTE

Când  poftești la colivă, se cobește la un ort? E semn că cineva lasă lingura jos? Doamne, de câteva zile mi-e o poftă de colivă… de bălesc. Am văzut, zilele trecute, un filmuleț,  pe YouTube, cu o rețetă de colivă  și de atunci colivă-mi este numele. În zona mea nu se face, așa că este firesc să-mi mai fie dor din când în când. La Craiova, ne mai aducea mama Gicuței, uneori, și m-a învățat cu nărav. Eu nu mă apuc de ”colivărit” că e bună doar cea ”din căpătat”, cea care cere un bogdaproste.

Eu nu sunt o gurmandă, nu mi-e poftă niciodată de nimic. De mă apucă foamea, stau în fața frigiderului și nu-mi doresc nimic din ce e acolo. Aș cotrobăi, mai degrabă, în frigiderul vecinului, sperând ca acolo să găsesc frăguțe din dâmbul raiului. În ceea ce privește mâncarea, am fost dintotdeauna o ciufută.

Cu coliva e altceva. Când ajung prin prin zonele unde se face colivă, cu mine își fac localnicii cea mai de soi pomană. Mai am și mutra asta de milog (și mi-o mai îmbunătățesc) care mă ajută să nu ratez ocazii. Eram într-o vară la mare, în concediu. După ce-i făcusem capul cât o casă, soțului meu, să mergem la mănăstirea de la Techirghiol, și-l convinsesem, și-a adus aminte că era sâmbătă. ”Nu te duc, că mă faci de râsul lumii cu coliva ta”- i-a fost scuza. O altă scuză adăugată celorlalte găsite în cele optsprezece zile de sejur.

Eram odată în București și-mi propusesem să merg la Cimitirul Eroilor. Am fost, dar nu m-a atras nimic din ce credeam eu că voi simți. În schimb, Cimitirul Bellu are o energie dădătoare de viață cum puține locuri din București o au. Am stat în Bellu de dimineață de la unsprezece până seara la șapte. Pe soțul meu, care nu dădea un ”stai pentru șapte du-te”, îl lăsasem la niște prieteni. Se îngălbenise la față că nu știa unde să mă caute prin Bucureștiul ăla mare. Pe vremea aceea nu aveam telefoane.  Da, am mâncat și colivă. Pentru toți adormiții de acolo. În special pentru Eminescu și Caragiale. Apoi pentru   Nichita Stănescu, Mihai Sadoveanu, George Coşbuc, George Călinescu, Liviu Rebreanu. Nu m-am lăsat până nu am găsit mormântul lui Macedonski. I-am mâncat și lui coliva că, după cât de neîngrijit îi era mormântul, mă gândeam să-i mănânc măcar eu pomana.

Acum câțiva ani eram la Hunedoara. În acea perioadă Felicia făcea pomenire pentru Gelu. Parcă nici în Hunedoara nu este obiceiul ”colivitului” dar cum sunt mulți moldoveni aciuați acolo speram la porție de colivă. Am sperat bine. Ajunsă în cimitir, de nu știu unde mi s-a întins, doar mie, că nu am mai văzut la nimeni, un pahar de unică folosință cu colivă. Mai avea atașată și o linguriță ambalată. A fost un moment straniu! Nimeni, dar nimeni nu avea colivă. Nici de împărțit, dar nici cei ce primiseră nu aveau pahare cu colivă. Felicia poate să confirme, dacă citește acest articol.

Acum merg la poartă. Poate se mai întâmplă ceva straniu și vine curierul cu o colivuță mică mică. Bogdaproste!

AM FĂCUT BUBA

V-am alarmat? Vorba vine, asta cu alarma. De fapt am făcut un anunț pe Facebook, despre intervenția mea chirurgicală. Ideea mi-a venit după un dialog purtat pe un grup de persoane cu dizabilități cu o domnișoară fără o mână pentru care se sfârșise lumea că nu se va mai putea mărita că nu are bani și lux. I-am explicat că ceea ce caută majoritatea bărbaților, are. Nu se împiedică ei de lipsa unei mâini. Cu bărbații aleși, va fi mai greu, că ceea ce caută ei, n-are. Și aici nu mă refer la lipsa unei mâini. Toată această văicăreală a postat-o pe un grup de persoane cu dizabilități unde sunt membrii, unii cu handicapuri atât de grave, că poate le ia o oră ca să scrie două fraze. I-am sugerat că atragerea milei se face acolo unde găsește oameni care-și scuipa în sân când o văd. De altfel, eu care am o dizabilitate atât de mare, aș putea să fac „Verdict cu Crina Pop, despre persoanele cu handicap” ca să o parafrazez pe Dana Budeanu, pentru că orice aș zice, din partea mea nu ar fi o ofensă. Pentru drepturile persoanelor cu handicap, m-aș lua de piept și cu Dumnezeu, dar nu sunt de acord cu cei ce cred că totul li se cuvine. De aici mi-a venit ideea să fac acest anunț, mai mult sau mai puțin înduioșător. Nu am specificat ce fel de intervenție chirurgicală, voi avea. Puteam să am o bubiță acneica la care să-mi fac singură o „intervenție chirurgicală” în oglindă din baie, sau un implant de creier. Cu implantul de creier chiar m-ați fi crezut. După câte baliverne scriu eu pe aici, l-ați fi considerat justificat. Mult nu am mințit. Chiar am avut o mică intervenție la mâna dreaptă. A fost o banalitate, dar am intervenit acum să nu se fi agravat. Vă mulțumesc pentru gândurile bune. După câți prieteni am, cei doi dușmani nu mai contează. Acum regret că n-am inițiat o strângere de fonduri. Glumesc! Vă pup pe suflețel pe fiecare în parte. Legat de anunțurile înduioșătoare eu am un ghimpe. Nu sunt de acord cu atragerea milei prin poze cu corpuri mutilate, însoțite de texte lacrimogene. Mi se par chiar duse la extrem. Sunt împânzite rețelele de socializare cu poze ale copiilor suferinzi. Primesc anunțuri cu copii bolnavi de cancer, aceleași de când mi-am făcut cont pe Facebook. Când vor înțelege oamenii că nu așa se fac strângerile de fonduri? Pentru a ajuta astfel de cazuri se organizează campanii, cu acte justificative ale diagnosticului, cu posibilități de verificare a direcției fondurilor, cu un calcul precis al sumei necesare. Nu se bate pe burtă și se scoate suma. Vă mulțumesc încă o dată pentru gândul bun!

PROSTUL ESTE UN INTELIGENT ASIMPTOMATIC

Am ajuns la cabinetul stomatologic destul de devreme ca să am timp să-mi trag sufletul și să-mi adun curajul împrăștiat „depetemiriunde”. Spun de curaj pentru că în fața medicului stomatolog tremur ca varga și-mi transpiră mâinile, deși niciodată nu am mers la dentist din cauza durerilor de dinți. Am fost atentă dintotdeauna cu dinții mei și când am observat o carie cât o gămălie de ac m-am prezentat la cabinet udă leoarcă de transpirație provocată de emoții. La fel mi se întâmplă și în cazul consultațiilor de rutină. Dar, să revin la ziua de ieri. In fața ușii cabinetului mai așteptau trei persoane, deși știam că nu ne mai înghesuim în săli de așteptare în care făceam, în vremurile de curând apuse, adevăratele șezători cu croșetat, tricotat, citit și, mai nou, jucat pe telefon. Știam sigur ora la care fusesem programată, că doar cu o zi înainte am fost chestionată (termen minune, va spune cineva dându-și ochii peste cap), prin telefon, despre covidul din viața mea. Cele trei persoane borboroseau ceva între ele, ceea ce m-a făcut să cred că erau împreună. Femeile, probabil mamă și fiică, se bâțâiau de pe un picior pe altul de nerăbdare, bărbatul stătea spășit de parcă fluierase în biserică. Când ușa cabinetului s-a deschis, cele două femei s-au repezit în sala de așteptare, fără să salute, fără să se prezinte, neținând seama de împortivirea doamnei stomatolog. „Nu intrați, nu aveți voie, nu sunteți programați” s-a auzit abia vocea doamnei doctor printre urletele celor două femei dezlănțuie. „Nu e bună, îl doare, îl jenează, am dat o grămadă de bani, să vă lăsați de meserie” auzeam ripostele femeilor ca ieșite din minți. Bărbatul rămas cu mine afară stătea rezemat de balustradă și încercă să scoată de la mine validarea adevărului lui. „Are dreptate soția, am dat o grămadă de bani pe proteza aia care mă doare”. „Care vă jenează” îl corectez eu șoptit să nu deranjez balamucul din sala de așteptare. „Da, așa e, bine îi spune, are dreptate” confirma domnul ripostele ce se auzeau de dincolo de ușă”. Apoi către mine: „Mă crede prost! Eu nu sunt prost, doamnă. Și eu am facultate ca și ea. Am fost inginer douăzeci și cinci de ani.” „De aia v-ați angajat secretară…” îmi spun în gând amuzându-mă de curajul ce îl avea în fața mea. Pentru câteva minute s-a instalat liniștea, apoi ușa s-a deschis și doamna doctor i s-a adresat domnului. „V-am programat pe data de… vă rog să veniți singur!” „Ba viu cu el, că io știu” a tunat doamna într-o ardelenească pocită. După ce ușa s-a închis în urma noastră, doamna doctor a rostit ca pentru ea: „Ăsta se numește bărbat. De-aș avea un soț ca ăsta, atâta aș fugi cu el, până l-aș pierde!”

SALT ÎN CIVILIZAȚIE

Sâmbătă am ieșit la cumpărături după multă vreme de stat în casă. Ultima oară am ieșit în oraș, în ianuarie când am fost la manichiură și pentru că am prins o zi friguroasă, mi-am jurat că nu voi mai ieși din casă până la vară. Așa s-a întâmplat, deși a fost doar un gând aruncat în vânt. M-am urnit greu să plec, pentru că-mi transformasem casa într-un fel de eprubetă care să mă ferească de relele pământului, în care chiar mă simțeam bine. Mi-am pregătit ieșirea cu ceva timp în urmă, de parcă m-aș fi dus la nuntă. Două baiuri aveam care îmi dădeau bătăi de cap: purtatul măștii, pe care oricum nu o aveam, pentru că sufăr de claustrofobie și măsurarea temperaturii. Cu masca m-a rezolvat Geta, unul din îngerii mei păzitori ce-i responsabilă cu ”ia de-aici și taci!”. Măsurarea temperaturii și acum îmi dă furnicături pe șira spinării. Nu putea să fie în căminul de la Craiova îmbolnăviri în masă că ni se măsura temperatura la toate, preventiv. Când aveam 36 cu nouă era fericirea de pe lume. Mereu aveam 37 cu doi, 37 cu cinci, iar 37 cu opt avea valoare de bocet. ”Nu vreau la infirmerie că nu am nimic” mă jeluiam ca la mort. Deja mă vedeam luată cu izoleta de la Kaufland. M-a dus gândul să înghit, preventiv, un antitermic pentru a-mi înlătura teama. Am căutat în toată casa. Nu prea țin medicamente decât atunci când îmi sunt recomandate de medic. Am sperat să mai găsesc un piramidon expirat, rătăcit de pe vremea când aveam copiii mici. Nu am găsit așa că am plecat la risc, sigur după ce am scăpat de Erus care se ținea de mine ca scaiul de gubă (mantaua de blană a ciobanului- pentru neștiutori). Când l-am văzut pe domnul acela negricios că se repede la mine cu ”pistolu-i” din dotare, am înghețat. Pe bune! ”35 cu doi”- îmi spuse și-mi facu semn că sunt aptă să-mi stric banii în Kaufland. ”Cât?!” am întrebat nedumerită de rezultat. Am scăpat de cei cu izoleta, dar mă vor lua cei de la pompe funebre, că-s gata rece – mă gândeam în timp ce înaintam triumfătoare în magazin. Mă așteptam să văd totul schimbat că doar civilizația își vede de evoluție, mă gândeam eu cea care mă conservasem în timpurile dinaintea Covidului. Da, prețurile erau total schimbate. Prețuri noi, frumoase, mari! În rest ” Toate-s vechi și nouă toate”. Scăpată de teroarea temperaturii, mi-am canalizat arenția pe masca ce mă sufoca. Mă consolam cu gândul că, ea masca, îmi acundea cel mai mare complex al existenței mele. Prietenii știu de el! În timp ce eu vedeam în magazin doar bipezi camuflați de măști, eu am fost remarcată de forte mulți cunoscuți. Am rămas, doar eu, după Gorbaciov cu semn în frunte, mă ofticam că eram oprită tot la două minute să mă salute cineva. ” Vai doamnă, și eu i-am propus lui  Aurel să cumpărăm un de ăsta, și-și mută privirea pe scuterul electric,  dar n-a vrut! A fost atât de orgolios, el care fusese un munte de om la viața lui…și mare crai” – și ultima remarcă îi transfomase doamnei de după mască, lacrimile din ochi, în licărirea altor vremuri. Am încercat o fugară amintire a câtor Aureli mi-a fost dat să cunosc în viața mea, dar am renunțat repede. Dacă nu mi-a fost dat să-i cunosc perioada ”de crai” restul nu mai contează, m-am amuzat protejată de mască.

Printre rafturi mi-a fost dat să mă întâlnesc, de câteva ori, cu domnul ce-mi măsurase temperatura la intrare. ”Ăstuia i-a îmbâtrânit pistolul, de nu mai are încredere în el” mă gândeam că s-o fi dumirit, după ce mi-a dat verde să intru, că temperatura ai nu poate fi reală. Nu, nu a fost așa. Domnul, bine intenționat, se ținea de mine ca răul de creștin, ca să-mi vină în ajutor în caz de nevoie. Da, și mi-a fost! La raionul de lactate mi-a fost cel mai destoinic ghid. Apoi mi-a croit potecă spre casa de marcat, de cei ce stateau la rând, probabil, credeau că am Covid.

În timp ce mă îndreptam spre ieșire, domnul mi-a recomandat să am grijă de mine și să fie atentă la trafic. Mi-am dat la o parte masca să-i împodobesc mulțumescul cu un zâmbet și l-am întrebat. ”Ce indică pistolașul ăsta, temperatura sau coieficientul de inteligență? că la fiecare din ele știam că am alte valori” Temperatura, doamnă, temperatura!” m-a asigurat domnul. ”M-ați liniștit!” am spus râzând. Voiam să știu dacă am dreptul să-mi cheltui singură banii.        

VOIA LUI

Din nemurire-ți fac altar și-ți pun sub pleoape asfințitul

Că ceru-a coborât sub stele, să-mi pună-n palme infinitul

A mijlocit la ruga mea, m-a renăscut să-ți fiu doar ție

Diapazon în ritmul vieții și versul pur din poezie.

Dintr-o clepsidră cu nisip am scos secundă cu secundă

Și croșetez pe îndelete eternitate… să-mi ajungă

Să te iubesc și să te mângâi cu palma mea cu praf solar

Să-ți șterg vreo undă de-ndoială, sau poate gândul solitar

Știi ce-am să fac, să ne iubim, nu doar un an, ci mii de ere?

Din sărutări și-mbrățișări voi face două emisfere

Le-oi plămădi, le voi croi, tu doar lumină să le pui

Și să-L lăsăm pe Dumnezeu să pună har și voia Lui

DESPRE CEARTĂ

In această dimineață am asistat la o bătaie de stradă între o femeie și un bărbat. Cum mi s-a părut mai mult o hârjoneală, un fel de dragoste cu năbădăi, unde bărbatul era cu „nu da, nu dat! …tu-ti gura matii!”, mi-am dat seama că este o ceartă de aia care face frumoasă împăcarea. Am intuit bine că nu după multă vreme, femeia s-a dezarmat singură de vergeaua din dotare. Văzându-i că se îndepărtează liniștiți am trecut la analiza faptelor ca nu cumva să nu fii îndeplinit regulamentul unei bătăi. Deci au început cu cearta, nu au trecut imediat la dat și încasat pumni ca cei de la box. Limbajul a fost adecvat străzii, deci bătaia a îndeplinit condițiile regulamentare.

Cu mulți ani în urmă, într-un mijloc de transport în comun, de la Gara de Nord până la gara Progresul am asistat la o ceartă între două doamne. Se făcuse liniște în tot autobuzul ca vocile neîncăpătoare ale doamnelor sa aibă loc. Nu au tăcut niciun moment. Vorbeau încălecat, se rățoia una la alta, dar una n-a cedat. „Observi ce vocabular elevat au doamnele?” mi-a șoptit Mariana, prietenă mea, cu care mergeam la Giurgiu unde urma să-mi petrec vacanța de primăvară. Așa era. Doamnele foloseau un limbaj academic de mie mi-ar fi trebuit un DEX ca să fii înțeles care era obiectul disputei și ce-și reproșau. O vreme, m-am amuzat, cu Mariana, pe seama limbajului ca de tribună al doamnelor.

Acum nu de mult am fost invitată să mă înscriu într-un grup literar. Zis și făcut, că doar și eu sunt „poiată” ce aia a mea! M-am înscris și am început să postez. Ba mai mult, doamna care administra grupul, mă îndemna să comentez la postările altora, așa ca să mișcăm activitatea. Am postat, am comentat și la ce-mi plăcea și la ce nu-mi plăcea, că doar să minți nu e greu. Știu să mint exact ca tine cel/ cea care tocmai ai exclamat: „bine că recunoști!!!” Așa, deci mi-am intrat în rol imediat. Nu m-a băgat nimeni în seamă, doar doamna administratoare a grupului. Dar nici „poeții” între ei nu se deranjau. Până într-o zi în care cineva a reclamat că într-un concurs de poezie, nu s-au dat premii pe merit și că premiul cel mare i s-au atribuit unui domn ce scrie poezii unei doamne căsătorite. Mno, și a început show-ul în limbaj „poetic”. Curgeau mesajele cu și despre domnul divorțat, precum și despre măritișul doamnei destinatare a poeziilor de dragoste, că nu puteam să le urmăresc. Apoi curioasă din fire m-am dus pe profilele lor și am constat că „mă-sa” fiecăruia avea cratimă. Cum eu nu mai am mamă, am ieșit din grup ca nu cumva să-mi ceară careva cratima ce o aveam în plus.

Am rămas surprinsă de ușurința cu care se trecea de la un limbaj care te mângâie, la unul ca un pumnal. Pentru asta cred că trebuie să ai atitudine flexibila ca să nu derapezi în exprimare. Eu, de exemplu, deși comunic ușor, nu fac față unei dispute. Bine, eu certurile le exclud cu desăvârșire. Consider că am atâta școală încât să nu folosesc un limbaj de „ciuri-buri” (limbaj buruienos), și îmi lipsesc diplomele academice care sa mă ajute să mă cert frumos. O prietenă îmi spunea că studiile nu sunt o garanție a unui caracter diplomatic. Îmi pare rau, eu rămân și am să mor cu această pretenție.

ADI

Pe Adi, nu-mi aduc aminte sa-l fii cunoscut în copilărie, deși așa susținea. Mi-a adus multe dovezi în acest sens. De exemplu: știa că nu-mi plăcea ciocolata și cașcavalul. I le dădeam lui, cu dragă inimă, când ne întâlneam prin centrele de recuperare. Îl ajutam să mănânce și să se îmbrace, pentru că el avea și mâinile bolnave nu doar membrele inferioare. Asta, chiar, nu-mi aduc aminte. Oricum pe unde am crescut eu, întrajutorarea era la ea acasă. Ar fi fost imposibil să-i țin minte pe cei ce m-au ajutat și pe câți i-am ajutat, mai ales că toți aveam nevoi, mai mari, sau mai mici. Apoi de acolo, cred că, mi se trage faptul că uit după ce îmi ofer ajutorul. Nu uit intenționat. Mă perpelesc, mai degrabă, când mi se cere ajutorul și nu-l pot da. 

Să mă întorc la Adi. După ce m-a găsit pe Facebook și m-a convins că ne știm de undeva, odată fiind într-un concediu la Felix, l-am vizitat la  căminul-spital din Oradea, unde era internat de peste patruzeci de ani. Nu am regăsit imaginea copilului de odinioară nici după ce am șters cu gândul  urmele timpului trecut peste chipul lui. Înconjurat de cărți, cu laptopul aproape, pus pe masa pe care i se aducea mâncarea și cu firul de oxigen  ce aștepta cuminte pe perna, Adi m-a primit cu un zâmbet discret. Îmbrăcat cu pantaloni gri, călcați impecabil, cu cămașa de culoarea cerului, s-a pregătit ca pentru o  întâlnire de afaceri.  Am stat de vorbă aproape două ore, după care am plecat, cu regret, spre hotelul în care eram cazată. Sobru în general, ușor amuzant pe alocuri, mi-a făcut impresia unui intelectual citit și bine informat. Cu stupoare am aflat că a terminat doar gimnaziul. A trăit doar cu mama, cadru didactic de profesie. Tatăl, ofițer de prin Mehedinți, i-a părăsit după aflarea veștii că el, Adi, avea să rămână cu sechele după piliomielita. Demnitatea cu care i-au redat libertatea, mama lui și mai apoi și el, „ca măcar el să fie fericit”, m-a uluit. Faptul că mama își pomenea fostul soț în rugăciune, până a închis ochii pentru vecie, mi se părea ireal. Adi, spunea asta cu un zâmbet îngăduitor, fără ură, fără reproș, fără resentimente. Și respectul pe care l-a câștigat în acel centru de îngrijire nu era de neglijat. „Aveți nevoie de ceva, d-le Angelescu? s-a ițit pe ușă un cap frumos al unei tinere infirmiere”. „Nu, mulțumesc, săru’ mâna!” a făcut dovada relației lui cu personalul centrului. Deși dibaci în vorbe, nu și-a exprimat nicio nemultumire. Nici de soartă, nici de viață, nici de legislație care intrigă pe toată lumea, nici de clasa politică, nici de rudele cărora le-a lăsat un apartament spatios. „Săracii, n-aveau niciunele, dar aveau doi copii mici. Al lor e viitorul”, spunea aruncându-și privirea albastră până departe prin zidul din față.  Fără să-l întreb ceva, mi-a spus cât a vrut el să aflu. Rezervat, discret, distant, respirând din când în când din furtnașul de oxigen și repunându-l firesc pe pernă, continua să vorbească, vrând parcă să-mi alunge atenția de acolo. Mi-a mai spus că vorbește și scrie perfect trei limbi straine…degeaba!!!” și a râs zgomotos cu râsul lui masculin. „Mi-am alungat plictiseala, Crina, și nopțile cu nesomn. Nu dorm nici acum, dar nu iau nimic pentru că nu peste multă vreme voi dormi destul.”

Despre mine știa câte ceva din copilărie. Multe, chiar, în ciuda faptului că eu nu mi-am încărcat memoria cu nimic despre el. Apoi facebook-ul m-a pârât, de-a aflat și mai multe.  Prea multe, m-am amuzat în timp ce conduceam spre hotel. Doar a fost o perioadă în care mi-am pus viața pe platformele de socializare cu îndemnul „ia de-aici!”

Ușor, ușor mi-a spus că singurul lui regret era că nu a avut șansa să-și reverse iubirea peste un suflet. Să fie iubit, nu a sperat niciodată. „Nu, Crina, nu sufletul contează!” A râs, chiar a râs încă o dată,  conștient fiind de naivitatea frazei.

Am zâmbit. Nu cu discreția aceea a lui. Îmi venea să-i spun că n-a pierdut nimic. Am tăcut. Nu am intrat îm miezul subiectului ”iubire”. Mi-aș fi pierdut și dramul acela de feminitate care pălea în fața bărbatului din fața mea ce-mi vorbea cu atâta profunzime de ceva ce nu trăise.

Acum când Adi nu mai este printre noi, îi spun că poate vede ce scriu eu. Nu, Adi, nu ai pierdut nimic. Iubirea aici pe pământ nu este nici cum mi-am imaginat-o eu cândva, nici cum ți-o imaginai tu. Poate o întâlnești acolo. Doamne ajută să te ajungă cuvintele părintelui Cleopa: ” Mănânce-te raiul să te mănânce!”

IUBIRE ORFANĂ

Iar ceru-și scutură apusul și-n gene am perdea de ploi

Un gând îmi spintecă-ntrebarea ce-am să mă fac fără noi doi?

Mă rătăcesc peste abisuri și vântur tot ce am iubit

Încerc să-mi cânt balade-n flaut, după un portativ știrbit

Sub pleope-mi doarme roua serii și te privesc cu ochi blajini

Iar gându-mi spintecă-ntrebarea de ce suntem ca doi străini?

De ce-mi duci visurile toate să le adormi în nopți străine?

De ce le cari, orfane-s ele, și bați la uși de noi destine?

Un sfetnic noaptea la taifas, a înțeles care mi-e vrerea

Mi-a spus de ce iubirea doare și unde pleacă-apoi tăcerea

Când răsăritu-a spart găoacea și m-a găsit cam speriată

I-am spus că cu iubiri orfane nu facem lumea mai curată

Sub pleoape mi-a pus roua nouă culeasă proaspăt de pe frunze

Iar cu un  mac  mi-a scrijelit o nouă rană-apoi pe buze

Și a plecat ca un poștas să-mpartă raze pe alei

Eu am rămas să prind parfumul a ultimelor flori de tei

CEL MAI NEIUBIT PĂMÂNTEAN

Astăzi am aflat că ți-ai închinat fruntea peste noapte. De patru anotimpuri mă ameninți că e ultimul. Ultimii maci, ultimele frunze căzătoare, ultimele zăpezi …da, și ultimile crenguțe de mâțișori virtuali ce au ținut loc de mărțișor. Nu te-am crezut. Am tot sperat că mă păcălești. Acum ai plecat serios. Nu puteai să mă mai păcălești o dată? Măcar câteva zeci de anotimpuri. Scriu aceste rânduri așa cum m-ai rugat. După plecarea ta. Le vei citi oare? Oare voi cuprinde în câteva rânduri cuvinte care să convingă că a plecat ”cel mai neiubit pământean” așa cum te considerai tu? Nu ai fost iubit precum ți-ai fi dorit. Dar câți oameni nu duc spre nemărginire neîmpliniri ale sufletului? Nu ai fost tu ”cel mai” așa cum am încercat să te conving în repetatele noastre conversații. Nu ai fost nici frumos, nici deștept, nici bogat, nici sănătos după cum, chiar tu, te ”lăudai”. Dar le recunosteai și ți le asumai pe toate acele ”nici” ce te făceau cel mai agreabil bărbat din lumea noastră. Acum când rătăcești printre stele, vântul plânge peste tăcere ta. Ți s-au întunecat amurgurile și multe răsărituri vor suspina în urmă-ți. Ești înger adevărat acum. Îngerii adevărați nu au aripi sfâșiate. Doar unii oameni vin pe pământ răniți de ploi ca să li se risipească visurile printre degete. Știi, Adi, mi-ai lăsat sufletul pustiit. Și, spre surprinderea ta, nu este nevoie să mă adăp la un izvor de lacrimi ca să-ți plâng plecatul. Și ca să fiu sinceră până la capăt, nu te vom uita noi cei ce te-am cunoscut, dar în urma mea am văzut cum, încet, se plămădește uitarea.  Drum bun, Adi! Spintecă infinitul și croiește drum pentru cei ce te-au iubit, chiar dacă nu te-au iubit cu iubirea pe care ți-o doreai.

 ÎMI EȘTI

Mi-ești valul cu sare, mi-ești foșnet de vânturi

Mi-ești visul cenușă și murmur de gânduri

Mi-ești ploaie de vară și talpă de cer

Ești limpede rouă și-adâncul mister

Îmi ești rătăcire și drumul croit

Îmi ești rană crudă si vis risipit,

Îmi ești plâns pe gene ce nu-l pot ascunde

Mi-ești timpul uitat risipit în secunde

Mi-ești lumea pierdută în alte destine

Ești totul întreg spus în vorbe puține

Ești ultimul zbor sfâșiind răsăritul

Ești cel ce-a-ndrăznit să îmi ia infinitul

Un astru în zodie scris, mi-ai fi fost de ajuns

Dar îmi ești întrebare, și tu-mi ești răspuns

JOC

Hai vino-aşa cum ai promis, te-aștept
Să nu mai faci ca-n anii ce-au trecut.
Când te-ai jucat cu mine pe nedrept
M-ai pus s-aștept, dar tu n-ai apărut

Hai, vii să bem cafeaua dimineață?
Că singură nici asta nu e bună
Chiar de-ți vei pune-un zâmbet fals pe față
Măcar să fim o oră împreună

Sau vino la amiază, de ți-e bine
Sau la un ceai, nu mai băga de vină
Hai, vino pregătit să stai cu mine
Că ”dorul” de minciună-ți mă termină

Mai bine vino seara la un vin
Să-mi mai vorbești în versuri și citate
Să-mi spui ce crezi de viață și destin
Și să m-asiguri de fidelitate

Să știi c-aș prefera să vii pe seară
Că bând un pic de vin devii mai ”șui”
Și-ai să-nțelegi pentru întâia oară
Că nu mai cred o iotă din ce-mi spui

”SINCERITATE”

Așa-i că fiecare are măcar o ”prietenă” sau un ”prieten” sincer, sincer? Atât de sincer de-i iese sinceritatea prin toate găurile: prin ochi, prin urechi, prin nas, prin piele, pe gură (mai ales pe gură!!!) și prin alte locuri ce put. Mno, unii mai ”norocoși” au poate două sau mai multe ”prietene” de astea, sau prieteni de ăștia ce le scanează toată existența. Nici eu nu am scăpat. Aceste persoane știu ca nimeni alții să-și arate „bunele” intenții. „Șșșt, ai un rid oribil pe frunte. Îți spun ca să iei măsuri, că nu te avantajează deloc”. Te uiți în oglindă. Confirmi că are dreptate „sincera”. „Ai nasul mare și borcănat” îți aduce aminte de parcă nu ai știi. Iar consulți oglindă și te gândești că „sincera” vede hidoasă realitatea. Confirmi! Și tot așa îți face inventarul defectelor cu cele mai „bune” intenții. Încet, încet îți sugerează că, toată, ești o adevărată greșeală de creație. Nu te-a convins? Ii convinge pe alții, mai ales pe cei bușuliți pe tine. Și are argumente: ”a confirmat și ea”. Dacă întâmplător primești aplauze, vine ”sincera” și le sparge ecoul. ”Sunt false, știu eu. Nu știi tu ce se vorbește, în spate, despre tine” îți spune ”sincera” cu cea mai mare convingere. Și da, în spate se spun multe, despre care habar nu ai. Dar cel mai mare succes îl are când îl abordează pe ”fostul”. Mai ales dacă acesta așteaptă validarea convingerilor lui în ceea ce privește  relația apusă cu tine.  Mno, cu el stă ”sincera” și clevetește până la ore târzii din noapte până ajunge la concluzia că și el este o greșeală de creație. În cazul în care cele două ”greșeli de creație” vor riposta, ”sincera” va posta pe rețelele de socializare lozinca: ” Trăim vremuri când minciuna îi apropie pe oameni, iar sinceritatea îi desparte”. Likeurile vor curge  , dar puțini vor fi aceia care se vor întreba: Ce fel de sinceritate desparte oamenii?

CEL MAI BUN PĂRINTE

Plecasem devreme din Satu Mare ca să câștig timp de stat la taifas cu Ghiță, un fost coleg de liceu. Aveam ceva treabă în București și de obicei împărțeam drumul în două rămânând o noapte în Sighișoara. De data aceasta stabilisem cu Ghiță că voi poposi la el pentru a depăna amintiri. Era din județul Mureș, dintr-un sat în apropiere de Iernut. Un foarte bun coleg, un prieten de nădeje cu sufletul făcut pachet, gata să-l dea oricărui doritor. Fusese căsătorit cu Rodica, colega mea de clasă care se prăpădise mult prea devreme, lăsându-l să crească, singur, un copilași de nouă ani. Când urc la volan, m-aș duce și m-aș tot duce, unde și-a dus mutu iapa, atât de mult îmi place să conduc. În general sunt un fel de Scufița Roșie, de aș lua-o și pe arătură după fluturi, sau aș valsa cu mașina pe șosea savurând traseul. De această dată mă grăbeam. Doream să ajung cât mai repede să stau la umbra amintirilor cu Ghiță. Nu am oprit niecăieri, nici să mănânc, nici să-mi beau cafeaua în tihnă, așa că aveam multe urgențe când am ajuns în localitatea cu pricina. Luasem forma scaunului, după ce m-am învârtit, ca o curcă beată, căutând singurul bloc din acel sat și vedeam albastru de foame. Când m-a văzut Ghițucă în scara blocului, l-a podidit plânsul de bucurie. Mi-a plâns, un plâns, pe un umăr și alte două pe celălalt, de era să fac pe mine. I-am șoptit asta la ureche și lăsându-l în scară cu niște vecine, am intrat în casă să-mi văd de ale mele. Când m-am întors, Ghițucă scria o rețetă de zacuscă cu morcov pe care i-o dicta una dintre vecine. Alta îi relata cu lux de amănunte procesul tehnologic, începănd de la semănatul mocovului până la transformarea lui în îngrășământ natural. Ghițucă nota și punea întrebări. Vecinele vorbeau trei odată. Eu în spatele lui Ghițucă invocam rugăciuni. ”Haide Ghiță că-ți stabilesc eu cantitățile zacuscăi, prin regula de trei simplă, sau prin teorema lui Pitagora – știi că mă pricep, numa hai odată că mă ia cu amețeală”, i-am spus mai în glumă mai în serios. În bucătărie aragazul pufăia ca locomotiva Malaxa. Trei oale pe aragaz și o tavă în cuptor. Pe masă erau pregătite îngredientele pentru a pune la conservat castraveciori. ”La ce să te ajut?” mi-am oferit disponibilitatea de a pune și eu mâna pe ceva. ”La nimic”, a venit răspunsul. Tu odihnește-te! Oricum nu știi. Și avea dreptate. Nu știam regulile lui. Pe oala cu supă cu găluște nu se pune capac. Doar pe cea cu tocăniță se pune capac. Oala cu sarmale trebuie descântată. În asta se învârte de la stânga la dreapta. În cealaltă de la dreapta la stânga. În asta se pune sare după al șaptele clocot. În cealaltă punem sare dacă oala face cerere scrisă și parafată de polonic. Dând indicații contabile unui coleg de serviciu la telefon, m-a lăsat câteva minute singură că Ghiță s-a dus, ca un titirez, să regleze, unei vecine, o maioneză tăiată. Amețită de regulile, de tot felul, ale lui Ghiță , și rămasă singură preț de un reglat de maioneză, am căutat cu gândul, urmele Rodicăi sau mai degrabă lipsa ei. Spiritul ei era acolo ca un far și-i veghea lui Ghiță drumul. Greul pământean l-a luat cu ea, ca tatăl copilului ei să nu simtă povara de părinte singur. Lacrimile i le-a lăsat să curgă în voie pentru eliberare de gânduri, de ofuri, de năduf.

Am sporovăit până noaptea târziu. Ghiță a plâns fiecare amintire, fiecare fotografie din anii de liceu, fiecare scrisoare primită de la colegi în vacanțe sau, mai târziu, după terminarea școlii.

L-am lăsat pe Ghiță plângând așa cum l-am găsit. Gândul mi-a rămas cu el. Nu l-am întrebat nimic din ce ar fi puput să-l răscolească mai mult decât era răscolit deja. A spus cât a vrut, sau a putut să lase la vedere. Din caracteristicile bărbătești îi mai rămăsese mustața. Rodica era înmormăntată în el, în suflet și simțiri. Am aflat că în creșterea copilului, a apelat la o bătrână din sat care să-i poarte de grijă în lipsa lui. Apoi partea feminină în creștere și educare nu trebuia să-i liprească, se justifica el. M-am abținut greu să nu-i spun că după gesturile feminizate ale lui, copilului i-ar fi trebuit mai degrabă un element masculin pentru formare.

Acum câțiva ani s-a prăpădit și el. A plecat poate să-i spună Rodicăi că și-a îndeplinit misiunea. Sau poate că dorul de ea l-a măcinat. Sau poate să-și ducă promisiunea dragostei lor până la capăt, aceea de a fi cu ea un veac și zece mii de ere.

Am aflat de pe facebook, unde copilul anunța plecarea lui. M-a marcat expreia folosită de băiat: ”cel mai bun părinte”! Nu cel mai bun tată. Știa el ce a știa..

VIS STINS

S-a stins Ani. S-a stins ca un tăciune luat, cu fărașul, din vatră și aruncat lângă gard. Da, acolo lângă gardul în care fusese uluc o viață întreagă. Sunt câțiva ani de-atunci, dar nu-mi pot ierta urâtul de a-i asculta veșnicile ei reproșuri: ”tu nu ai timp niciodată! ți se arată să mă suni după atâta vreme? ți-e greu să vii pe la mine?” mă apostrofa într-o ardelenească neaoșe . Niciodată nu mă întâmpina cu vorbă bună, deși omul acela de mai puțin de un metru înălțime, era toată bunătatea din lume. Suferea de sechele de rahitism și rămăsese mică, dar avea o gură spartă de o poreclisem ”sirena lui Roaită”. Mi-a fost dat să o cunosc la începuturile mele de om matur. Lucram în aceeași secție înainte de a lucra în contabilitate. Soarta a făcut să locuim în același bloc, ani buni. Aveam cam douăzeci și un pic de ani, dar cu mintea vraiște. Ani, mă mai aduna din rătăciri arătându-mi calea firească a celor peste douăzeci de ani ce-i purtam pe umeri. Eram la vârsta la care mă încurcau banii. Mă simțeam mai bine când le duceam dorul, decât să le fi purtat de grijă. Ani m-ar fi băut într-o lingură de apă. Nu m-a slăbit din ceartă, cât a trăit, de când a aflat că am dat pe o tigaie și un polonic aproape o jumătate de salariu. ” Ț-am adus mâncare, că te-a sufla vântu odată și n-oi pute fuji după tine…” mă obliga să mănânc sandvișul cu unt și salam de șuncă atât de rare în acele vremuri. Se trezea în creerii nopții și mergea la toate rândurile ce se formau la magazine. Ajungea la serviciu cu sarsanalele pline cu ce găsea. Eu mă dezbrăcam de somn, pe drum, și ajungeam la muncă mereu întârziată, unde o găseam pe Ani certându-se cu șefimea pentru mine. ”Lăsați fata în pace, boșorogii dracului!” Apoi, borborosind cu năduf, mă lua la omor: ”Iară ai cetit tătă noaptea, tu?! Ț-am zâs de atâtea ori să te culci mai devreme!” Era căsătorită cu Fiul risipitor, care se făcea nevăzut când iarna-și dezlâna ultimul cojoc, și apărea, ca și când s-ar fi întors din balcon, unde fusese la o țigară, când toamna-și trăgea căciula pe urechi și-și băga capu-ntre umeri. Ani îl primea cu gura ei spartă, care hodorogea, cam degeaba, pentru urechile lui Tudor. Rubin era sufletul și cerul ei. Avea câțiva anișori când am răsărit eu la orizontul Anei. Ne-a crescut împreună. Pe Rubin îl ducea la cămin, pe mine mă lua la lucru cu ea, ca să nu mă scape din ochi. Așa le spunea colegilor. A stat cu ochii pe mine până m-am căsătorit. Apoi când eu am trecut la contabilitate, drumurile ni s-au despărțit. Când avea treabă pe la birourile cooperativei, trecea negreșit, pe la mine. Îmi spunea că eram cea mai frumoasă de acolo. Cum altfel? Doar ea mă crescuse cu adevărat. Și cum cioara are cel mai frumos pui, Ani de ce nu l-ar fi avut pe al ei? Anii au trecut și îndeletnicirile noastre au creat fiecăruia drumuri cu interese proprii. Pentru Ani am fost un reazăm, eu, mai apoi. Nu, de bani nu avea nevoie. Am fost pocalul în care-și vărsa lacrimile, durerile și oful. Nora, venită în lumea pe care o frământase cu mâinile ei, îi știrbise povestea. O împinsese în odaia din fund cu tot cu bibelourile și mileurile în care-și îngropase sufletul de viu. Bolnavă, tristă și însingurată nu și-a găsit liniștea nici în uscătoria de alături a apartamentului în care nu mai încăpea, transformată în garsonieră. Ani a dispărut în necuprins la un sfârșit de vară. Norii cărunți ai acelei zile, mi-au plâns plânsul. Nu am ajuns la îngropăciune, însă foșnetul gândului meu a atins cerul. În picăturile ultimei ei ploi i-am pus un strop de cer și de atunci, cu fiecare adiere de vânt, îi trimit un ecou al mulțumirilor mele nespuse.

MI-AI FOST…

Mi te-am brodat în palmă ca pe un ultim dar
Ca spicele și macii cusute pe-un ștergar
Când mâinile le-mpreun în rugă și-n cuvânt
Simți cum te-ajut să capeți candoarea unui sfânt?
Mi-ai fost leagăn de seara prin foșnete de vânturi
Și șoaptele ce sparg tăcerile din gânduri
Și tristul vis mi-ai fost plămădit în uitare
Și ochi deschis mi-ai fost, și far în căutare
Nerostire mi-ai fost în vorbele mute
Pe toate le-am închis în tâmplele-mi cărunte
Și dacă-ar fi să vii căutând iar iubire
Aș vrea să îți pot face vaccin de nemurire

TE IERT! MĂ IERȚI?

Au inflorit din nou cireșii, întinerind din nou pământul

Iar gândurile mele toate, s-au dus unde se duce vântul

Încă mai caut șoapte stinse în părul meu de doru-ți nins

Sub pleoapă-mi doarme licărirea speranțelor ce nu s-au stins

Îți caut mergerea mereu prin iarba crudă și prin frunze

Și pun străjeri de rugăciune întâiului sărut pe buze

Croiesc poteci către apusuri sperând că le-om călca desculți

De nu s-or împlini aievea, măcar te rog să nu mă uiți!

Cireșii ning petale albe cântând romanțe-n glas de rouă

Îngenuncheată-nalț o rugă la trunchiul cerului ce-mi plouă

Și iar îi cer, să mi te dea…iar dacă nu…ca mângâiere

Îi cer să nu te pot uita. Atâta-i cer. Să-mi dea putere!

Prin gene-mi desfrunzește plânsul dorind odată să m-alinți

Să te privesc căprui și galeș cu ochii mei cândva cuminți

Când viața-și tremură apusul, măcar acum să nu mă cerți

Îți mângâi pleoapa…și te iert! Atinge-mă…și să mă ierți!

ȘI EU ȘI TU… ȘI TU ȘI EU…

Mă urmărește încă imaginea păianjenului strivit pe piatră, ce mi-a umbrit bucuria eliberării lui Erus din curtea vecinului plecat în străinătate. Cum a ajuns acolo nu are importanță. O vecină m-a ajutat să urnesc o piatră și să scot ulucul gardului improvizat pentru a elibera câinele rătăcit în curtea de alături. Nici n-am apucat să mă sperii de păianjenul căruia-i stricasem liniștea și tihnă casei lui, că doamna l-a strivit cu o repeziciune uluitoare. Deși sunt profund marcată de întâmplare, i-am mulțumit doamnei pentru ajutor, i-am zâmbit și mi-am văzut de drum ca o Iudă. Eu nu învăț privighetoarea să cânte și nici nu sunt instanța morală a nimănui. E vinerea neagră și simt cum cerul a coborât sub stele ca atunci când Mântuitorul a fost răstignit. Astăzi tăcerea și neridicatul de mână ar trebui să semene sfințenie. Una dintre cele zece porunci este „să nu ucizi”. Pe cine? Vine întrebarea. Nu se specifica nicăieri ca să nu ridici spada doar asupra omului. Așa cum nu este specificat că aproapele pe care ești îndemnat să-l iubești ca pe tine însuți, trebuie să fie neapărat un om. Astăzi se postește și se ajuna încheind postul sfintelor Paști. Oare câți vom mânca din mielul ucis, conștienți că și el a avut suflet? Câți vom conștientiza că fiecare piatră, frunză, fir de praf, pașii drumurilor și cât cuprindem cu inima și cu mintea, poartă adierea sfințeniei lui Hristos? Spun că m-am comportat ca o Iudă pentru că nu am avut curajul să-i spun doamnei că nu a făcut bine. Că trebuie să privim pe oricine ca pe o rugăciune și că nu știm prin ochii cui ne privește Dumnezeu. Și că măcar astăzi să ne amintim că nu trebuie să luăm ceea ce nu putem da. Să stăm de vorbă cu Iuda din noi… ȘI EU ȘI TU… ȘI TU ȘI EU…

MNO,…CARE E CEL MAI IUBIT…DE DUMNEZEU?

Când am chef (și de cele mai multe ori nu am), vorbesc la telefon cu cel mai fericit pământean. El se autointitulează așa, iar eu nefericita universului, fac bube. Dacă nu i-ar fi jenă și dacă eu i-aș da apă la moară, ar fi in stare să mă sune de cincizeci de ori pe zi ca să mă întrebe nimic și să-mi dea aceleași răspunsuri telegrafice, la îndrăznețele mele întrebări prin care încerc să întrețin, cât de cât, o conversație. Spun telegrafice pentru că, frazele cu cinci cuvinte îi sunt de mare complexitate. Vorbesc despre unul dintre cei mai corecți oameni întâlniți în viața mea. Un coleg de liceu, rebel până la Dumnezeu, cu o inima cât o roată de car și bun de pus pe pâine. Un fel de pasăre a cerului care nu-și face griji pentru ziua de mâine. O conversație de-a noastră decurge cam așa: „El. Ce faci? De ce nu-mi răspunzi? Te-am sunat de multe ori. Eu. Am treabă, nu am fost lângă telefon, am fost în curte. El. Ce faci? Eu. Gătesc, fac ordine, pun haine la spălat, calc rufe. Tu cum ești? El. Fooooarte bine! Eu. Ce mai faci astazi? El. Mă odihnesc și mă uit la televizor.” Cam asta discutam. Răspunsurile lui sunt în exclusivitate aceleași, doar ale mele se schimbă. „Fooooartebinele” lui mă zgârie pe creier și uneori îmi dă de gândit. E mare lucru să fii mulțumit mai mult cu ce nu ai, decât cu ce ai. Lipsa sursei de încălzire iarna, buruienile, din curte, crescute cât casa, vara, wc în fundul curții, apa la zeci de metri sunt cele ce-i dau motiv de odihnă și de fericire. El e mulțumit că după iarnă vine vara cu căldură ei, că dă cerul ploaie să crească buruienile, că e bine că are toaleta în curte și apă în sat. El este liniștit și nu are insomnii niciodată. Nu judecă și nu invidiază pe nimeni. Și, dacă i-aș cere luna de pe cer, mi-ar promite-o, doar că așteaptă să fie pe fază când va avea culoarea roz bombon. Este poate omul ideal pe care l-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Fără grija zilei de mâine. Sau cel sarac cu duhul. Eu? Eu sunt cea defectă. Deși am tot confortul, încă mai vreau. Și ce am, vreau să schimb. Și mă stresez, și mă biciuiesc, și mă judec, și mă compar cu alții ce se maltratează singuri, și mă răstignesc pe crucea vieții si, de jigodie ce sunt, nu-i răspund, fericitului, la telefon. Și, nu pot să nu-mi fac griji pentru ziua de mâine, nici de mă pici cu ceară. Dar nici bogată-n duh nu sunt!

FIE DOAMNE VOIA TA, NU A MEA

Titlul este rugăciunea unui drag prieten. Rostită de el, am auzit-o prima oară. Sau poate că o mai auzisem, dar nu m-a pus pe gânduri ca atunci. O mare deznădejde te poate pune, cu toată încrederea, doar în mâinile lui Dumnezeu. Suntem obișnuiți să cerem, cu toată gura, lucruri materiale. Cu doar jumătate de gură cerem sănătate și doar când suntem încercați de boală. Iubire, vrem doar de la alții. Niciodată să o dăm noi. Apoi nu-i cerem niciodată să ne dea putere de a ierta. Dar alergăm cu sufletul la gura să fim iertați…de El de Dumnezeu. Suntem în postul Paștelui. Intrăm în săptămâna patimilor. Mulți dintre noi am mărturisit mecanic, sub patrafir: am mințit, am furat, cu fapta, cu vorba, sau cu gândul. Apoi ieșim de acolo considerându-ne neprihăniți. Nu o facem doar când nu mai avem nicio nădejde și ne rămâne doar mila Lui, ci alergăm plini de trufie ca să nu ne aplecăm în fața celuia ce i-am greșit . Da, nesocotim iertarea dintre oamnei. Câți dintre noi le-am cerut iertare, sau le-am spus prin viu grai și cu ochi curați, unor oameni că i-am iertat? Mulți nu avem curajul să-l privim pe celălalt în ochii, să-i punem o mână pe umăr și spășiți, să-i sărutăm odrazul. Rădem cu ochi murdari de cel rămas în urmă. Poate unii ne-am găsit așezarea și drumul. Ar trebuie să știm că nu suntem ” pâinea lumii-ntregi și vinul noii legi” Când Hristos ne-a dat cămașa albă a credinței, nu a tras la sorți. Ne-a dat-o fiecăruia în egală măsură. Păcat că nu o purtăm toți. Ne cocoșează, în schimb, povara vinei și a neiertării. Și ce zbuciumată viață este aceea neeliberată de vină! Dar Doamne, fie voia Ta, nu a noastră!

CARANTINA MEA

Cum o cheamă pe ziua de azi? Nu mai știu. Mi se pare că ceasul muncește degeaba. Ticăie acolo în legea lui înfulecând un timp pierdut. Și iar mă-ntorc. Nu, timpul nu se lasă pierdut. Ăsta sapă. Tace și sapă. Riduri. Noi ne roadem unghiile. Astăzi mi-am propus să ștrengăresc prin universe. Și am pornit. Am ajuns chiar până la capătul lui. L-am ștrengărit repede. Ce mi-e de la casă până la gard? Mno, ăsta-i universal meu. Până mai ieri scotoceam cotloanele universului meu mic de la fereastă. Cu priviri pierdute, fără culori, fără vise, fără parfumuri. Astăzi privesc spre primăvară. Cireșii mei înfloresc leneși. Au timp. Până ieșim din carantină vor termina și ei de înflorit. Își dozează  munca pentru a avea ce face încă o lună de carantină. Eu îmi pun întrebări. Apoi îmi răspund. Tot așa ca să-mi dozez gândurile pentru fiecare zi a încă o lună de carantină . Ieri toată ziua m-am perpelit cu întrebarea ” ce e viața?” Întrebare grea. Merită o zi întreagă de carantină. Și zilele astea-s lungi…ca zilele de post. Astăzi încerc s-o definesc. Viața este: un urcuș, un coborâș, o binecuvântare, un blestem, o bucățică de nemurire, o rugăciune, Ziua e lungă rău. Continui la definiția vieții. Deci mai este, ea viața: o clipă, un vârf, o cădere, un plâns, un gând pierdut și regăsit, o îmbrățișare, o fluturare de mână, o prietenie, o despărțire, o iubire. Până la sfârșitul zilei voi mai găsi cuvinte ce definesc viața. Mâine voi mai adăuga înșiruirii și cuvintele: un virus, mai multe virusuri, toare nesimțitele de virusuri, o pandemie, o carantină, o izolare, vindecare, moarte, durere. Abia aștept ziua în care voi adăuga ”întoarcerea spre civilizație”. Dar mai este până atunci. Acum îmi mângâi prezentul și trecutul pe care-mi pun capul în fiecare seară. Am norocul că am câteva suflete ce sunt săpate în palmele mele. Când mi-e dor, mă mângâ cu fiecare, pe rând. În fiecare zi, cu toți… pe rând. Să le simt căldura.      

EU POT

Te-ntemnițez cu totul în propria-mi tăcere,
Și hoinăreala ta încerc s-o neglijez,
Ți-ngădui rătăcirea cu-o caldă mângâiere
Și nebulosul vis încerc să-l luminez.

Mai retrăiesc trecutul cu noi frumoși nebuni
Și încă mai permit dorințelor să crească;
N-am să renunț nicicând la-acele slăbiciuni,
Pe când credeam că-mi ești ofranda mea cerească

Între atunci și-acum stă punte Dumnezeu
Deși tu nu mai crezi în forțele-i divine,
Te-ncătușează-un demon, în timp ce numai eu,
Mai cred în fericire și-un bine pentru tine.

Eu pot să strivesc zidul ce-ți urcă pe trufie
Mai pot să slăbesc lanțul ce te-a încătușat
Pot să trezesc și umbre ce dorm în poezie
Pot să înalț și rugi să-ți ierte vre-un păcat

Mai pot ce nu pot alții când sufletul te doare
Că viața ta-i la mine…și cred c-aicea moare!

IUBIREA DE SINE, IN ZILELE NOASTRE

Ieri am călărit internetul. Am stat ca o plantă și am butonat telefonul. Nu am făcut aproape nimic. Am citi de toate și nimic. Printre nimicurile fruzărite am dat peste un anunț despre un seminar online, de dezvoltare personală. Am mai citit și altădată despre astfel de seminarii, dar acum mi-am zis: hai să mă dezvolt și eu. Am început cu iubirea de sine. Prima oară m-am uitat în oglindă, să văd ce am de iubit. Puțin dezamăgită mi-am zis: dacă nu eu, atunci cine? M-am inspirat din declarația unui prietene care se dezvoltă și ea, nu doar personal, că a observat că de când își iubește părul, acesta este mai frumos.

Mno, m-am încurajat până peste poate de m-am și văzut o Afrodita a zilelor noastre. Că nu-i așa? doar imperfecțiunile ne deosebesc de zei. Apoi mi-am înclinat capul pe un umăr și m-am mângâiat ușor pe creștet. Cred că mi-am și șoptit ceva la ureche, dar m-a umflat râsul și mi-am stricat toată duioșia momentului. Apoi am mers în dormitor și punând rufele, călcate cu o zi în urmă, în dulap, am cam uitat de sinele meu. Întorcând-mă, am dat cu ochii de mine, în oglinda de pe hol. Mi-am amintit că este nevoie de încă o ședință de alintătură în terapia de înfrumusețare începută. Mi-am ciufulit părul în treacăt, ca și când aș fi avut altceva de lucru. Și chiar aveam. Am pregătit compoziția pentru o prăjitură de mălai. Așteptând să se coacă, m-am alintat cum se cuvine. Am stat de vorbă cu mine, m-am tras de limbă în dorința de a mă cunoaște mai bine. Da, am ajuns la concluzia că sunt o fată de treabă și că merită să investesc sentimente în mine. Ca să destind atmosfera, mi-am recitat ” Bivolul și coțofana”… așa ca să nu uit că în iubirea zilelor noastre, unul exploatează, iar celălalt este exploatat. Apoi am dat să scot prăjitura din cuptor și neatentă, cum sunt, m-am ars, așa cum fac de obicei. „Proasta dracului, nu puteai să mai iei un prosop? Toanta mai ești! Unde, mama dracului, te-am găsit?! Doamne… cu cine m-am pricopsit!” mi-am strigat articulându-mi o palmă peste ceafă. Și uite așa mi-am dat seama cât de grijulie sunt cu mine și că din iubire aș face orice, chiar și un scandal. Lingându-mi rănile și înduioșată de iubirea ce mi-o port, mi-am clătit ochii pe fereastră. Pe stradă trecea o tânără ca un lujer de floare. „Vai, cât e de frumoasă! Ce sclipire are in ochi! Ce păcat că se ascunde după mască!” Apoi creierul a început să urle. „Da’ ce are ea și nu ai tu?! Mereu începi cu de astea. Cum vezi o femeie, pentru tine oricine este un posibil etalon. M-am săturat! Și dacă vrei să știi, arata mai bine decât tine!” Și uite așa și în iubirea de sine se naște gelozie.

După toate astea, parcă nu m-aș mai iubi. Mi-e teama să nu ajung să mă cunosc prea bine. Și mă mai tem să nu-mi alterez bunul simț. Pentru că opusul bunului simț, nu este simț rău… ci nesimțirea. Cine știe ce aș fi în stare să-mi mai spun…așa din iubire.

CA PĂDUCHELE ÎN FRUNTE

Era într-un mai, cu mulți ani în urmă. În clubul căminului școală din Craiova se construiseră cabine de vot pentru alegerile președintelui țării și a aceluiași Partid Comunist Român, ce aveau loc în duminica următoare. Ore nu se prea făceau, pentru că toată lumea forfotea în organizarea, cu minuțiozitate, a marelui eveniment. Nu mai știu prin ce clasă eram. Oricum eram mică, pentru că nu țineam prea mult la imaginea mea, la faptul că nu trebuia să arăt tuturor cum mă deplasez și nici nu mă temeam că cineva ar putea fi oripilat, sau ar avea coșmaruri în somn, dacă ar vedea un copil mergând în patru labe. Regula pe care noi fetele trebuia să o respectăm era să nu ieșim în văzul lumii. Așa că după micul dejun, în acea duminică, am ieșit în curtea mai îndosită a școlii. Am stat o vreme și m-am uitat cum intrau cucoanele câte cinci-sase ținându-se de braț, sporovăind și chicotind. Bărbații în urma lor privind superior si strivind, sub picior, țigara fumată pe jumătate. Apoi m-am plictisit. Nici acum nu sunt adepta statului pe loc. Din fire sunt mai „tropoțel” și atunci am găsit momentul să mă plimb prin spatele școlii. Am urmărit buburuze, flori de păpădie și pietricele colorate. Încă de atunci au început să-mi placă pietrele. La un moment dat am zărit niște pisicuțe. Am uitat și de regulă, și de „nu-i voie”, și n-am mai ținut cont de păcura de la intrarea în centrala termică. Jucându-mă cu ele, am ajuns în „văzul lumii”murdară de păcură și-n albeața ochilor. Cum am ajuns pe banca de la poarta, nu-mi mai amintesc, știu doar că am fost băgată în seamă de trei doamne care au început interogatoriul: cum te cheamă? Câți ani ai? … Nu, CNP-ul nu erau curioase să-l afle. Apoi mi-au cerut să le spun o poezie. Cum tocmai îmi descoperisem talentul în ale cântatului, am pornit sirena. Nu am apucat să mă bucur de aplauze, că am fost înșfăcată și ascunsă. Înainte de a relata ce repercusiuni a creat fapta mea, evidențiez că am fost una dintre cele mai bune eleve din școală. Eram tipul elevei tocilare: urâțică, cu ochi bulbucați și nasul mare, cu cocoașă și cu bube-n cap, așa după cum este definită de cei ce abia trec clasa. Eu mai purtam și stigmatul unui handicap foarte mare. Ce s-a întâmplat pe urmă, m-a învățat că pentru a fi apreciat, contează cum arăți. Dacă ești frumos, e bine. Dacă nu arăți bine, celelalte valori nu au importanță. Cel mai bine este să fii și deștept și frumos. Profesorii care mă ridicau în slăvi pentru ce eram la clasă, atunci strigau pe coridoare oripilați: știi cine-a ieșit ca păduchele în frunte? CRINUTA!…spune tu, tocmai CRINUTA! Nu, nu mă plâng și nici nu denigrez școala unde mi-a rămas o bucată de suflet. Acolo mi-am început calea. Acolo au început poveștile devenirii mele. De acolo am luat preabunul din ce a fost bun. Nu mi-am risipit esența în etichetele unora. Atunci am înțeles că viața merge înainte…uneori prin bălți de sânge. Și mai știu că fiecare nor ce străbate cerul meu, poate să spună ceva. Și nu orice! Spun toate acestea ca să subliniez ceva bun despre coronavirus. Da, ceva bun! Acesta ori te omoară, ori te lasă! Și dacă te lasă, te lasă cum te-a prins. Nu-și bate joc!

TRĂIESC SIMPTOMUL FRUCTULUI OPRIT

Dintotdeauna mi-a plăcut singurătatea. Țiuitul urechii, ce-mi înjunghia uneori timpanul, îl percepeam ca pe un fond sonor ce-mi cadența mantra gândurilor. Pe cei dragi, mi-a plăcut să-i știu aproape. Nu i-am sufocat niciodată cu chemări, dar nici nu mi i-am îndepărtat. Cred că am știut să construiesc în jurul ființei mele, o platoșa cu indicatorul ” acces interzis”. Cei ce mișună în jurul meu, mă iubesc cu adevărat și cunosc codul de intrare în celula sufletului meu. Și ei știu că-i iubesc de aceea vin să-și încarce bateriile și să-mi hrănească sufletul. Acum respect ordinul venit de la împărăție. In casă bubuie liniștea. Nu, nu mă uit la televizor. De mulți ani nu-l găsesc interesant. Ieri m-am uitat vreo două ore la Paprika TV să mă inspir pentru a găti ceva special. Mno, am fost atentă cum se gătește calamarul, caracatița, fileul de somon și ceva moluște și mi-a venit ideea exotică să fac varză călită. Da, mă feresc să nu iau coronavirusul și m-a prins virusul făcutului de maia fără drojdie. Urlă internetul de tutorialele AS-lor în bucătărit. Eu am respectat tutorialul bunicii și mă gândesc serios să mă bat cu cărămida în piept. Dacă ies în curte, nu am nici în ce să-mi agăț ochii. Pe stradă nu trece țipenie de om. Măcar de-ar trece cineva de care să mă leg că s-a apropiat prea tare de gard. Constat că a răsărit în mine, cea pacifistă odinioară, sămânță de scandal. Săracul Erus, nici el, nu găsește la cine, sau la ce să latre. Acum mă chinuie dorul de ducă. Și tot acum îmi doresc să sufle cineva aici, lângă mine, în celulă. Mă ține trează Facebook-ul. Acolo găsesc o „țară tristă, plină de umor”. Mno… rău s-aude, bine-a fi!

TOTUL VA FI BINE!

Fiecare din noi este o stea. Ne-o spune asta cerul uneori, când văzduhul este limpede și fără nori. Toți putem străluci și aici pe pământ. Dacă vrem. Mulți nu vrem. Acum suntem ajutați de sus să ne redobândim strălucirea. E liniște. Nimic din ce mișcă pe pământ nu stă închis. Doar noi. Noi oamenii! De ce oare? Plătim cu suferință unii, cu durere alții, cu deznădejde unii, cu spaime alții. Cu frică mondiala plătim toți! Ce plătim?: Ura, dușmănia, îngâmfala, lăcomia și neintinsul mâinii la cel căzut. Încă nu suntem pierduți. Haideți să luăm câte o bucată de speranță și să ștergem cu ea cerul de nori. Apoi în limpezimea lui să înălțăm o rugăciune. În seninul nopții să ne căutăm steaua și să ne luăm strălucire din ea. Apoi, cu praf de stele, să scriem pe cer: TOTUL VA FI BINE!

DACĂ AR DA CORONAVIRUSUL DE MINE, ȘI-AR FACE HARAKIRI

Stau închisă nu doar pentru că bântuie virusul ăsta nenorocit, ci și pentru că e frig, și vânt, si o liniște nedorită. Zâmbesc privind pe fereastră. Un domn cu mască, oprit la gard, încearcă să-l mângâie pe Erus. Ezitarea câinelui mă amuză. Ce o fi în mintea lui? „Ăsta mușcă de are botniță”. Râde și domnul înlăturându-și masca. Privindu-le bucuria reântâlnirii, îmi fac un inventar a virușilor pe care i-am găzduit de-a lungul vieții. Cred că m-am imunizat de să-mi ajungă pentru șapte vieți. Mi-am imunizat tot neamul, până și neamul soimăreștilor. Să dea de mine coronavirusul ăsta, și-ar face harakiri. Îmi amintesc de viață trăită în căminul școală din Craiova, după ce virusul de poliomielită mi-a făcut trupul harcea-parcea. Făceam parte din categoria târâtoarelor. Parcă o aud și acum pe tanti Pițigoi: „târâtoarele…la masă!”. „Hai, mamă, că tu nu te murdărești. Ia-o cătinel către sala de mese.” Da, eram o târâtoare atipică. Nici nu mă tărâm, nici nu mergeam pe verticală. O luam încetișor, spre sala de mese, în patru labe și tot ce găseam pe jos băgam în gură: bomboane, gumă de mestecat, semințe, mai ales semințe. Pe când venea tanti Pițigoi cu ligheanul cu apă și săpun, eu eram și sătulă și imunizată. De se ivea o boală contagioasă în cămin eu eram punct țintit, punct lovit. Am avut bube și pe suflet când am făcut varicelă. Da, oreionul mi-a plăcut cel mai mult. Eram ascuțită ca lupta de clasă, de slabă ce eram, așa că gâlmele acelea mi-au îmbunătățit imaginea, o perioadă. In fiecare trimestru ne luau exudatul faringian. Eram cap de listă când veneau rezultatele. Treceam în izolare și curul meu, cât un dos de lingură, vorba soțului meu, devenea poligon de tragere. Parcă o văd pe sora Liuba cum îi spunea sorei Oprea: „la Crinuta, du-te tu!” Sora Oprea găsea loc pentru injecție, dacă nu în bucă, în mână sau în picior. Perioada de izolare se încheia cu apoteoticul moldamin care avea rolul de a prelungi suferința până la testarea din trimestrul următor. Locul acelei injecții îmi amintea mereu că sunt vie. Atrăgeam păduchii ca un magnet. Nu am fost tunsă cheală niciodată. Eram un copil iubit și mereu s-au găsit soluții să nu mă facă de râsul școlii. După câți păduchi am avut, am devenit un fel de radar de depistare a lor. Dacă stau câteva ore lângă un purtător de păduchi, eu mă umplu de bube. Daaa, și prostiile sunt contagioase. Odată, după o izolare despre care vorbeam mai sus, ni s-a dat fiecăruia câte o cutie cu pastile de Polivitamine cu instrucțiunile de administrare. Erau niște pastiluțe roșii, mici și cu învelișul dulce. Era înaintea vacanței de vară, era cald și eram îmbrăcate doar cu uniformă, cu sandale și șosete. Colega mea de bancă a venit cu propunerea de a suge partea aceea dulce a pastilelor și restul să-l punem înapoi în cutie. Zis și făcut, le-am împărțit frățește, într-o recreatie, am savurat partea dulce și restul l-am pus în cutie ca să mă tratez după indicațiile date. În timpul orei următoare, Vasilica îmi șoptește la ureche: ” ți-e cald? Că ești foarte roșie la fața” „nu, dar și piciorul tau e roșu”, i-am spus arătându-i petele de pe genunchi. Nu vreți să știți ce reguli militare au fost impuse în școală. M-a scăpat de linșazul maselor, vacanța de vară. Să revenim la coronavirusul acesta idiot. Nu ar fi bine să-l las sa se izbească de mine ca să-și rupă gâtul? Aș deveni un fel de Ecaterina Teodoroiu a mapamondului. „Pentru imagine…ai fi în stare de orice!” ar spune cineva care nu mă prea iubește.

CE NU ARE DUMNEZEU, ÎNAFARĂ DE PĂCATE?!

De când locuiesc la casă cu poartă, gard și curte,  am porțile zăvorâte mai mult ca să nu-l scap pe Erus, decât să mă apăr de dușmani. De m-aș lăsa în nădejdea lui, răufăcătorii mi-ar putea face orice. Erus le-ar aduce mingea să-i îndemne la joc.

Dăunăzi mi-au bătut la poartă doi tineri frumoși de tot, soț și soție, hotărâți să-mi vorbească despre Biblie. M-am luptat cu Erus, ba să nu iasă, ba să nu-i murdărească pe tinerii mei musafiri.  Le-am spus că eu am o problemă cu studiul biblic. Nu mă atrage, nu mă pot concentra, nu înțeleg din biblie o iotă, mai mult decât povești. Apoi ca să-i simt prezența lui Dumnezeu nu-mi trebuie un îndreptar, cred eu. Sunt atâtea reguli făcute de oameni: fă-ți semnul crucii, nu-ți face semnul crucii, pupă icoane, nu pupa icoane…    

Spun unii că Dumnezeu preferă spațiile mici și lemnul.  Eu cred că Dumnezeu nu-și alege unde să locuiască. Noi îl ducem acolo unde credința noastră-l mângîie. Adevărul e că stă, săracu, unde-l pui.  Uite, eu îmi simt casa ca atinsă de dumnezeire. Poate pentru că e mică, pentru că lemn nu prea are. Simt că, în casa mea, căușul palmei lui Dumnezeu îmi ține candela nestinsă de câțiva ani. Apoi îmi simt sufletul că e slava lui Dumnezeu care-și cheamă asemănarea cu El.  Am simțit, în casa mea, cum singurătatea și libertatea se întâlnesc. Aici am înțeles că libertatea este curajul de a-i spune lui Dumnezeu NU. Adevărata libertate este că poți să vii la tâlpile lui Dumnezeu cu îndoiala ta, cu bâjbâirea în credință, cu strigătul tău de împotrivire…și să ți se răspundă ”eu sunt calea, adevărul și viața”. Pentru prima oară în viața am auzit cum cireșul, din apropierea geamului meu, înflorea. Într-o noapte liniștită când și greerii au adormit, am auzit  mici pocnituri ale mugurilor pe ram care se transformau în flori. Apoi să vezi lumina lui Dumnezeu în stele, să-l auzi în foșnetul mugurilor de cireș, să-i vezi blândetea și-n ochii unui câine este mai mult decât suficient să știi că nu te lasă singur. Și nucul din curtea casei își cântă liturgia lui în fiecare dimineață. Timpul mi-l măsor cu momentele ce se scurg între rugăciunea mea și răspunsul lui Dumnezeu, sau între chemarea lui și genunchiul meu aplecat.

Și câte nu am mai simțit în căsuța mea atinsă de dumnezeire! Uite, aici mi-am dat seama că viața ar fi urâtă fără moarte. Căt de urâți devenim spre sfârșitul vieții, moartea vine ca o binecuvântare. Apoi mi-am dat seama că prin lenevie nu poți să iubești. A iubi înseamnă să ostenești pentru celălalt. Să faci ceva pentru celălalt. Tot aici primesc cele mai frumoase declarații de dragoste. Care decarație de dragoste  poate  fi mai sfintă decît ”alo-ul” fiecărei zile a copiilor mei? Dacă n-aș ține legătura cu ei aș sărăcii de cuvinte. Am intrat în postul mare. Acum am răgazul de a conștientiza că exigența majoră în postire este să-i dai sufletului tot atâta rugăciune câtă mâncare-i dai trupului.

Le-am dat voie tinerilor să mă răsfoiască printre filele Bibliei. M-au purtat cu precizie uluitoare printre capitole și  versete: Timotei, Isaia, Corinteni, Ioan, Romani. Luându-ne sămas bun, m-au sfătuit ca în fiecare zi să-i dau ceva lui Dumnezeu înafară de rugăciune. Întocându-mă de la poartă, m-am întrebat: Oare ce nu are Dumnezeu, înafară de păcate?!

FEMEIA CU UN SINGUR MĂRȚIȘOR

De o bună bucată de vreme, m-am însingurat de bună voie.  Sunt un fel de călugăr din vechiul schit care-l caută pe Dumnezeu în nimicul din el. Sunt totuși în legătură vie cu oamenii,  dar îmi place mai mult liniștea căsuței mele, decât tumultul lumii. Am trăit multă vreme prin comunicare. Uneori am ajutat, dar cu siguranță am și încurcat de multe ori. Acum simt nevoia să tac și să cuget, dacă mă va ajuta cerul să cuget drept.  Prea multă importanță am dat grăirii în deșert.  Poate împinsă de nesăbuință am avut convingerea că un pipi mic făcut, în văzul lumii, tot libertate de expresie se numește. Aici mi-am creat o bucată de rai. Nu-mi mai pun pe chip masca rejuvenitoare ca să plac lumii. Nu pun întrebări nimănui,  pentru a-mi atrage aliați care să-mi valideze convingerile. Nu-mi mai fac planuri de viitor cu răsărit și apus. Stau calmă, blândă, așezată, ca o izbăvire și aștept răspuns din slavă. În lumea mea e doar tăcere și adevăr.  Aici îmi țin la vedere  durerea, urâțenia, greșelile și slăbiciunile.

Am căutat întotdeauna chipul unui om împăcat. Împăcat cu ce? mă întreb acum. Am ajuns la concluzia că un chip absolut împăcat nu există, dar starea ce ți-o dă o mică împăcare este sublimă. Mi-am dat seama că cea mai dulce stare este aceea de împăcare. Indiferent de furia acumulată în războiul ce-l duci pentru a-l convinge pe celălalt de dreptatea ta, starea de împăcare este cea mai dulce. Mi-e de ajuns că încep să înțeleg că fiecare chip poartă amprenta lui Dumnezeu și niciunul nu este urât.

Acum nu mai caut lucruri sigure. Când dai de un lucru sigur pe pământ de acela începi să te temi, de aceea cei mai mulți ne temem de moarte. Moartea este sigură.

De multe ori mi-e teamă să găsesc pacea. Mi-e teamă să nu o confound cu resemnarea și să devin leneșă, indiferentă sau ignorantă. Paradoxul e  că dealungul existenței umane, pacea s-a crezut câștigată doar prin război. De războiul de orice fel fug.

Nu mai caut iubire. Îmi doresc să schimb dragostea de putere în puterea dragostei. În viață a trebuit să fiu harnică ca să-mi  fi dat seama că am har. Ca să câștig puterea dragostei îmi mai trebuie un har.

Concluzia însingurării mele? Am devenit femeia cu un singur mărțișor. Dar cum umorul nu mă lasă la greu, mă consolez cu gândul că inima nu face riduri!

Neuitatul Valentine’s Day

Acum mulți ani, călătoream cu soțul meu spre București. Era februarie și pentru ce ne-a fost dat să trăim, țin minte și data. 14 februarie! O migrenă chinuitoare , care nu a cedat la niciun calmant, ne-a determinat să înnoptăm undeva pe drum. Am căutat o cazare și am găsit. Nu-i voi da numele, pentru motive lesne de înțeles, dar ne-am bucurat că am găsit cameră liberă unde să ne destindem cât de cât. Eu luasem forma scaunului, așa că un pat pe care să mă întind, a fost mană cerească. Soțului meu i-a trecut durerea de cap la puțină vreme după ce s-a relaxat, dar pentru că deja ne instalasem confortabil, am hotărât să rămânem, deși Bucureștiul era la o distantă de cam două ore de mers. Camera era la parter, în imediata apropiere a recepției și a restaurantului. Orce scârțâit de scaun, trântit de ușă, pârțul celui de la toaletă, precum și muzica din restaurant, parcă aveau loc în camera noastră.  La început nu ne-a deranjat pentru că am sperat că zgomotul va lua sfârșit cu înaintarea în noapte. Dar a început ”Valentine’s Day-ul” cu tot tacâmul: cu tropăieli, cu chiuituri, cu țipete din toți decibelii din dotare, cu ”teiubescul” urlat ca o amenințare, cu gâfâieli pe ritmuri de manele și cu vorbe obscene repetate ca aminul din liturghia popii.   Soțul meu dormea ca un prunc, legănat de ritmul muzicii preferate. Eu eram un pachet de nervi, cu fundiță cu tot și-l blagosloveam pe cel ce-a inventat noaptea. Am apucat să dorm cam două ore și cu faţa creponată de perna făcută ferfeniță, m-am grăbit să ajung la restaurant să beau o cafea. Ninsese toată noaptea și soțul meu se îngrijora că va pierde vremea cu înlăturarea zăpezii de pe mașină. Când ce să vezi?! Mașina noastră, parcată la câțiva pași de întrarea în recepție, era curățată, ”lunășibec”. Și alte câteva mașini erau curățate și chiar și parcarea avea zăpada înlăturată, pentru a  înlesni accesul până la ele.

  • Mamă, ce servicii de calitate are hotelul acesta de doi lei! ne-am minunat noi… gând la gând, în unanimitate.

Nu ne-am dus gândul până la capăt că o femeie cu un mâturoi în mână, a intrat nestingherită în restaurant, strigând din toți rărunchii. Avea pe cap o căciulă cu urechi îndesată peste o basma, iar peste pântecul umflat cu pompa era încinsă cu un fular.

  • Ale cui e mașinili curățate de zăpadă?!! Ale cui e mașinili curățate de zăpadă?!!  Striga amenințător, de în acel moment, am crezut că vom fi amendați că le-am lăsat să le ningă.

Femeia vorbea repede, înghițindu-și cuvintele așa cum vorbesc sudicii, iar pentru ardeleanul din soțul meu, vorbele ei erau dintr-o limbă străină.

  • Ce dărălăște asta ( a măcina, în cazul de față a turui)? mă întrebă soțul meu, sorbind nepăsător din cafea.

I-am tradus cu calm, așa cum îi tradusesem și recepționerei când el a întrebat de unde poate să cumpere ”o iagă cu apă” (o sticlă cu apă) și l-am atenționat că femeia dorește să fie plătită pentru munca depusă.

      –     Io nu-i dau nimică (nimic). Trăbuie să o lese așe, că mi-o corățam sângur,       mogorojea el cât se poate de ardelenește… voit.

– Ba ai să-i dai, că femeia te-a scutit de o corvoadă care te-a speriat când ai văzut că a nins afară. Iar voiai să cureți parbrizul cu cardul, ca să vadă lumea că ai card, așa cum ai mai făcut odată, am mai prins o ocazie să-l tachinez, zâmbind

– Cinci lei îi ajung? Mă consulta el morocănos.

– Dă-i zece, că nu m-am măritat eu cu un pârlit, am continuat să-l necăjesc.

Femeia continua să strige. Pentru fiecare mașină mergea afară, citea și venea și striga în gura mare.

  • Mașina neagră, o cheamă megane și are S mare și M mare.

I-am făcut semn să vină la masa noastră și soțul meu i-a dat douzeci de lei, pentru care a primit calificativul ” ești boss, mare boss!”

Trecând pe la bar  am asistat fără să vrem la o dicuție între un tânăr ce avea cămașa descheiată de unde se ițea o cruce cât a patriarhului, atârnată de un lanț ce orice bovină l-ar fi purtat cu mândrie, și trei tinere, cu fustițe scurte de te apuca mila să le scoți afară. ” hai, bă, calicule, ia-mi și mie un energizant!” ”du-te, fă, de-ți cumpără! Ce-s io, caritas?!” ”Hai, nu mai vrei o tură?” ” nu, nu mai vreau, hai valea!”

Cei patru au ieșit în parcare hârjonindu-se iar femeia cu măturoiul s-a tinut după tânăr cerându-i bani. ”Du-te, fă, de-acilea, că nu te pusăi eu s-o curăți!”

In timp ce porneam spre București soțul meu îmi spuse:

  • Ai văzut ce Bentley avea tânărul acela și nu i-a dat, nimic, femeii care i-a curățat mașina. Numai tu mă pui pe mine să impart bani în stânga și în dreapta.
  • El nu mai avea bani, săracul. Ai văzut  că a avut de plătit  trei  ”Valentine’s Day-uri” de care nu știa acum cum să scape. Tu nu ai plătit decăt cafeau de dimineată…i-am bombănit făcându-mi de lucru cu GPS-ul.

FĂRĂ VORBE

Ți-aș spune multe vorbe de iubire

Ești conștient că nu știu cum s-o fac

Îți dau un link, citește de acolo

Acuză-mă doar tu de plagiat

Eu nu-ți voi scrie versuri niciodată

Nici la vedere, dar nici în privat

De teamă să nu-mi pice versul

În mâna unui AS în puricat

Mă va analiza ”expertul” cu strictețe

De unde-am luat versul cu păcat

De am furat o virgulă, o cratimă, sau punctul

Ca doar este expert în plagiat

Se vor găsi pe facebook procurori

Cu sutele și nici un avocat

De la Homer…vor striga-n gura mare

Că pe poeții toți i-am plagiat

Iubitule, voi renunța la vorbe

Vocabularul ăsta-i prea sărac

Nici ”teiubesc-ul” ăsta nu-i de-acuma

Și ”teiubesc-ul” ăsta-i plagiat

CA ÎNTRE …”FETE”

Zâmbesc! Mi-aduc aminte de o replică a unui prieten, care nu mai este printre noi- din păcate. Într-o vară venise un priten din Zalău, în vizită, și când a plecat l-a luat și pe Cornel cu el, pentru câteva zile. Cornel își lăsase, acasă, trabantul, urmând să-l aducă înapoi, tot Vasile. Nerăbdătoare să-l mai aștepte, Marika, care avea și ea permis de conducere, dar era doar ”sofer de duminică seara”, a luat trabantul, într-o bună zi și a pornit după Cornel, dorind să-i facă o surpriză. Era plină de surprize Marika și nici de data asta nu s-a dezmințit. Le mai și știa ea pe toate, de google era fix-pix pe lângă ea, așa că nimeni și nimic nu ar fi putut-o convingă să-și stea pe poponeț. Numai că pe dum s-a întâlnit cu o cireadă de vaci, s-a speriat de una, a intrat cu trabantul într-un șanț adânc și l-a făcut acordeon. Plin de năduf, Cornel, se confesa soțului meu: ”s-a speriat o vacă de cealaltă!”

Cum gândul gând aduce, mi-am amintit și de o întâmplare a mea, cu o vacă. Am mai spus eu pe aici că îndop cu mâncare tot ce miscă. Câini, mâță, iepui, pui etc. îi ghiftuiesc până gem.  Pe flori le ud până se declară sinistrate. Pe oameni, aș fi în stare să-i scutur ca pe saci, să le mai încapă pe gât, măcar, un dumicat. Așa am făcut, într-o vară, cu o vițică din gospodăria socrilor mei. A mâncat vițica lapte, brânză, sarmale, cozonac, gogoși, brânzoici. În ficare dimineață ieșiam la balustrada scărilor de la bucătăria de vară și o ghiftuam, dacă nu cu delicatesuri, măcar cu  felii de pâine. Într-o zi, luată cu treburile prin bucătărie, nu am luat în seamă mugetele vițicii, care se făcuse mare, de nu știam care e mă-sa și care este ea, nu m-am prezentat cu ofranda zilei. Îi simțeam prezența și o auzeam cum tropăia pe cângă scări, dar la un moment dat am simțit cum îmi suflă în ceafă. Dumnezeule! m-am speriat mai rău ca Marika.  Am țipat, că o sirenă în port era mic copil pe lângă mine.  Crezând că arde, soțul meu, cu taică-său au levitat până la mine.

Apoi a început procedura de de scoatere a vacii din bucătăria cu sens unic, fără a o demola. Au băgat-o în viteză, luând-o de lanțul ce-l avea pe lângă gât. Nu se punea problema întoarcerii, că nu se permitea întroarcerea din trei mișcări. S-a hotărât a o scoate în marșarier. Noroc că bucătăria era mai mică de cincizeci de metri. Cu ”ne” și ”hou” vocal, accelerau și frânau, adaptând viteza la condițiile de drum. Socru-meu o trăgea de coadă drept volan, iar soțul meu o împingea de coarne drept oglinzi retrovizoare, ghidând-o  . Vaca mugea, deci și claxonul funcționa de minune.  

Când tot circul a luat sfârșit soțul meu s-a ocupat de victimă… adică de mine.

  • Te-ai speriat rău? m-a întrebat, văzându-mă ca fac fețe, fețe.

Temându-mă să nu-mi dea acea replică a lui Cornel, i-am răspuns mascându-mi tremurul:

  • Aaaa, nu! Nu m-am speriat eu de vacă! Am țipat, ( în gând ”ca o apucată”)  ca să mă auzi.

MAI TÂRZIU duce la NICIODATĂ

Pășind pe cărările vieții, pe sub cer, m-am întâlnit la un colț cu mine. Privesc spre zarea către care mă îndrept. Soarele-i sângeriu la apus. Înțelepciunea îmi curge prin riduri.  Anii striviți pe muchia timpului trec rânduri, rânduri. In urma mea bătătorită, lanul de grâu își gudură macii și albăstrelele. Las ceva în urmă și asta este important! Zâmbesc! Pe-un colț de cer, spre apusul acela sângeriu, las câteva însemne: tăceri de gheață ale trecutului, pâlpâiri de inimă, zvâcnet de puls șters, mângâiere de pleoapă obosită. Nu regret nimic! Ba da, mă macină frica de a fi ștearsă complet din agenda de telefon a celor care și-au luat din mine bucăți întregi de bunătate, de toleranță…de iubire…de viață. Aceasta este singura frământare ce-i smulge durerii primul geamăt. Dar tot ea îi dă genunchiului rugăciunea, ce duce dorul acelor vremuri, până la Dumnezeu. Uneori plâng, dar am responsabilitatea fiecărei lacrimi. Nu, nu curge, în van, niciuna. Fiecare lacrimă poartă certitudinea unui zâmbet. Cu asta mă consolez.

În ecuația vieții mele a existat întotdeauna dorința de a dărui și în ziua în care nu am dăruit, am  simt tristețe când am pus capul pe pernă. A fost o zi trăită degeaba. Nu prea am lăsat să-mi treacă multe asemenea zile.  Nu mi-am  îngăduit  o așa biciuire. A dărui  poate să însemne foarte multe lucruri: a dărui încredere cuiva,  un zâmbet, o iertare,  o înțelegere, o mână pe umăr, fără să sper într-o întoarcere.

Uneori mi-am umplut sufletul de mine. M-am golit încet, ca să aibă unde să intre Dumnezeu. Încep să înțeleg că oricâte teorii facem, oricâte cariere , oricâte glorii acumulăm, oricâte iubiri, oricâte drame, scopul fiecărui om pe pământul ăsta este să ajungă în momentul acela, când va pleca spre nesfârșire, să aibă puterea să spună luminos: ”a fost foarte frumos!” Nu ar trebui să plece nimeni dezamăgit de această viață dată fiecăruia de Dumnezeu, pentru că tot El ne-a dat posibilitatea să ne-o făurim. Toți putem accesa  ” eu, mie, îmi”. Toți ar trebui să știm că viața se trăiește pe zile, Că nu ar trebui să pierdem nicio clipă în  judecăți, în prostii, în nervi degeaba, în bârfe, în tot ce poate să fie mai inutil, în loc să o trăim pe fiecare  ca pe o minune. Să nu lăsăm pe mai târziu nimic. ”Mai târziu” duce la ”niciodată”

Și ce e mai important cred, este că: drame putem avea toți, a avea haz trebuie să ai ceva în plus!

În aceiași vară în care l-am tratat pe cățelul ”Lili” am dădăcit și trei pui de găină. Avea socrul meu o cloșcă căreia îi făcuse cuibul în bucătăria de vară. Trebăluind prin bucătărie, o amenințam pe cloșcă, din când în când, că de nu scoate mai repede puii, m-așez și eu pe ouă. Abia așteptam să mă bat cu ea pe  câte un pui. Întâmplător sau nu, trei puiuți au ieșit din găoace mai repede cu aproape o săptămână. Pe când i-a scos pe ceilalți, cei trei puiuți se coborau din coș, spre bucuria și fericirea mea. Le dădeam să mănânce, îi drăgăleam și-i puneam, pentru somn, în pălăria de duminică a socrului meu, pentru că cloșca nu-i mai primea. Mă înclonțea găina ca o nebună. Că-i cășuna pe mine, am înțeles-o, dar de ce a început să-i respingă, pe cei trei puișori, nu am înțeles nici în ruptul capului. Ca să-i apăr de furia cloștii denaturate, în fiecare dimineață, îi puneam pe puiuți pe masă ca să le dau mâncare. După ce cloșca ieșea afară, cei trei rămâneau cu mine în bucătărie. Zilele treceau și puiuții își duceau veacul pe pat, pe scaune, pe masă, pe sobă. Eu găteam pe aragazul cu butelie. Noaptea dormeau în pălăria lui socu-meu pe care o pusesem pe niște saci, după ușă, plini cu nu știu ce. Puii mei erau mai emancipați decât a cloștii. Mâncau pe masă, nu cu furculiță și cuțit, dar făceau pe masă ce voiau ei, chiar și câte un găinaț. Erau frumoși de picau. Unul era golaș, avea labele acoperite cu puf și pe cap avea un smoc de pene.   Socrul meu nu mai comenta. Mă lăsa în legea mea, resemnat. Nu mă convingea că, la țară, animalele și păsările au locul lor bine definit.

 Într-o duminică, vrând să meargă la biserică, (nu mergea în fiecare duminică) și-a căutat pălăria. Atunci am aflat că jerpelita aia este pălăria lui de fală. I-am curățat-o cum am putut mai bine și i-am îndesat-o pe cap ca să nu vadă urmele de găinaț pe care nu le-am putut scoate, așa la repezeală. În timp ce-i turuiam eu verzi-uscate să-i sustrag atenția de la pălărie, s-a urcat pe masă unul dintre pui, care s-a dovedit a fi cocoșel. Vrând să-l alunge, de acolo, socru-meu a luat un prosop și l-a aruncat pe masă. Apoi a început show-ul. Socru-meu înarmat cu prosopul, puiul folosindu-se de propriul plisc. S-au hârjonit ei dar puiul nu s-a lăsat. El știa că masa aceea e a lui și nu s-a lăsat. După ce i-a sărit socrului meu în cap și l-a ciupit zdravăn, a zburat afară.

  • Ce s-a întâmplat ? m-a întrebat soțul meu care a venit de undeva de prin garaj, când a auzit hărmălaia din bucătărie.
  • Cocoșelul a vrut să-i arate lui taică-tău că oul acela mare se pune în cuib, nu cuibul pe ou…i-am explicat eu cât am putut de convingător.

EMPATIE

În ultimele zile, atenția mi-a fost concentrată pe suferința animalelor. În primul rând că Erus a fost bolnav, este și acum sub tratament cu antibiotice, și cazul câinelui chinuit de jigodiile umane din faimoasa mea urbe, îmi provoacă o revoltă de revoluționar. Și cum mă împart eu aici cu empatie pentru Erus care nu mănâncă decât din palma mea și cu ura de ”ce le-aș face-o, ce le-aș drege-o” ălora, adevărate rebuturi sociale, mi-am adus aminte de cum am tratat un câine lovit de mașină, cu mulți ani în urmă.

Era într-o vară, când socrul meu se hotărâse să schimbe țigla de pe casă. Cum soacra mea murise, nu avea cine să gătească pentru meșterii, care au lucrat la renovare, aproape toată vara. Eu mă pensionasem de puțină vreme și copiii erau în vacanță, așa că eram numai bună de bucătărit. Socrul meu a fost un om dur și ca să facă o faptă bună trebuia uns cu agheazmă. Împărăția cerului rămâne o necunoscută pentru el.  De multe ori îi spuneam soțului meu că de ar fi trăit, tată-său, în alte vremuri, ar fi fost un moșier cu biciul pe spinarea celor care-i lucrau pământurile. Și nu glumesc. L-am văzut odată cum a biciuit-o pe una dintre nepoate, ca să-i dea educație vezi- Doamne. Într-o zi pe câinele lui,  l-a lovit o mașină. Câți câini a avut în curte de-a lungul vremii, că au fost femele sau masculi, pe toți i-a numit Lili. S-a ridicat, Lili, schelălăind și s-a refugiat într-un sopron, după ce socrul meu a mai aruncat cu o bâtă după el, înjurându-l. Eu aproape făceam spume la gură de nervi, dar cum toți ai casei îi erau supuși, m-am conformat. Îmi era sufletul terci, eram mistuită de neputința de a-i alina durerea.  A venit la mine, în bucătăria de vară, și a decretat: ”CÂINELE RĂNIT, NU ARE VOIE SĂ MĂNÂNCE! Să nu-i dai mâncare!”  mi-a poruncit. ”Să mori tu?!” am borborosit în spatele lui. Apoi a plecat, cu bicicleta, în sat.

Văzându-mă stăpâna casei, i-am cerut lui Karcsi, un slugăraș al casei care nu avea o soartă mai bună decât Lili, să-mi aducă vasul în care i se punea apă câinelui. Am cotrobăit prin sertare, am luat un algocalmin, l-am pisat și peste mămăliga ce-i rămăsese socrului meu din acea dimineață, am pus doi litri de lapte, dintr-un borcan, ce era pus la prins.   Karcsi a făcut ochii cât cepele și a exclamat: ”doi litri de lapte??!!” De nu-ți tace gura, îți scot limba pe ceafă!”- l-am amenințat, dar nici eu nu credeam ce spuneam. Cred că nu prinsese câinele acela așa cină niciodată. Pe  Karcsi l-am ospătat omenește ca să-i cumpăr tăcerea. Apoi au urmat zile în care Lili se punea pe picioare, dar aveam grijă să o hrănesc bine și-i administrat de fiecare dată câte un calmant. Socrul meu se lăuda cu decretul dat în favoarea câinelui. ” Uite cum se îngrașe, îmi spunea, pentru că nu face mișcare.”

Văzându-l cum se umfla, cum credea că are un merit prin răutatea lui, i-am spus adevărul. Așa ca să-i transform balonul în bășică. Atunci i-am spus că dacă, de mine ar depinde salvarea, în același timp, a unui om oarecare și a unui câine, doar datorită educației, m-aș îndrepta către om. Nu știu dacă m-a înțeles, dacă mi-a dat dreptate, sau m-a considerat o dezaxată. Eu l-am înțeles. Oamenii se educă după exemplele din jurul lor.  Apoi am acceptat realitatea că nu suntem la fel, că suntem unici și irepetabili și asta pune oarece punți între noi. Fiecare decide pentru sine, pentru liniștea și bucuria lui. Adevărul este că pentru suferința animalelor, plâng.  Și lacrimile-s benefice. Ne scutură de tristeți,

Nu, copilul meu nu merită o jordică!…niciodată…niciodată!

S-au despărțit în poarta casei. Poartă, doar cu numele. Un fel de grilaj  din bețe ce străjuia o curte plină de grămezi de surcele cărate  cu cârca de femeia uscățivă. Abia se mija de ziuă când femeia, mângâind hăinuțele ponosite ale copilului, îi dădea ultimele sfaturi.

– Să stai, cuminte, în fața bisericii. Să intri în biserică dacă vei simți că-ți va fi frig. Să mănânci prescură când ți-o fi foame, iar de sete să iei câte o gură de agheazmă. Astăzi nu o să stai mult. Vin să te iau mai pe la amiază. Femeia își mângâie odorul pe creștet și porni într-o direcție opusă, întorcându-se din când în când să-și supravegeze copilul, care se zbenguia și sărea peste băltoace, până nu-l mai văzu.

Mihăiță se așeză pe treptele reci ale bisericii așteptând cuminte să primească mila trecătorilor. Auzise el că este perioada lui ”fii mai bun de crăciun” și-și pusese căciulița la picioare drept bușculiță pentru monede. Când tanti Maria, femeia ce vindea lumânări, ajunse la biserică, căciulița lui Mihăiță prinsese déjà greutate. Îi întinse un pachețel și o sticlă cu ceai cald, apoi luă căciulița copilului și deșertă toată agoniseala într-o cuție, borborosind cu năduf: ”să nu ti-I ia, pe toți, nenorocitul de tată-tău”. ”Mă-ta unde-i?” îl întrebă femeia mai mult să întrețină o discuție cu el în timp ce-i încăzea mânuțete în mâinile sale. O știa pe Ileana de femeie cinstită, muncitoare și cu îndemână la orice. Nu așteptă răspunsul copilului și îl trimise afară să nu irosească timpul, prea scurt, în care oamnenii sunt ”mai buni”. Ieșea din când în când să-i ia bănuții strânși, ca nu cumva să vină taică-său șă-i ia, așa cum făcuse și altădată.

Veni și timpul amiezii când Ileana veni să-și ia copilul de la ”muncă”. Sub povara a patru sacoșe pline, înărcată ca un pom de crăciun, se grăbi să-l vadă pe Mihăiță. Copilul agățat de balustrade scărilor bisericii, uită de frig, foame și sărăcie și o întâmpină cu: ”- mama, vine Moș Crăciun!” Ea îi zâmbi cu îngăduință și îl asigură că Moșul este cât se poate de real și că toți copiii vor primi daruri de la el. Luă cele câteva monede și puse căciulița pe capul copilului. Maria numără monedele strânse de cel mic în fața Ilenei. ”Sunt mulți bani, mama, sunt mulți? Ajung să-mi cumpăr caiete pentru când voi merge la școală?” întreba băiatul mulțumit de agoniseala lui. ” Să știi că i-am dat și lui tata bani să-și ia băutură ca să ne lase în pace, măcar în seara asta când vine Moș Crăciun.”

Femeia privi dincolo de icoane, dincolo de cruci, dincolo de lumânări și îngenunche la picioarele Sfintei Maria cu pruncul în brațe, pe care o vedea cu sufletul, și-și spuse în gând  ”pruncul tău, să-l binecuvânteze pe al meu!” Apoi după ce puse un pumn de monede în cutia milei, cu gândul că dar din dar se face rai, plecă spre ”raiul” său de acasă.

”Ce ți-au dat tantile la care faci curățenie?” Întrebă copilul, scotocind prin sacoșe. ”Uite, cozonac, cărnat, caltaboș, carne, prăjituri, șlănină…” îi răspuse femeia îmbiindu-l să mănânce . ”Dar în acea sacoșe ce ai?” se repezi copilul să mai scotocească. ”Nimic, puiule, acolo am hainele cu care lucrez”, luă sacoșa și o puse unde să nu o vadă copilul.

Când cel mic, adormi, Ileana luă jucăriile primate de la preoteasă, hăinuțele de la învățătoare și dulciurile de la primăriță și le împachetă. Se găndi să-i pună și o jorgică, așa cum se mai obișuiește, dar se răzgândi. ”Nu, copilul meu nu merită o jordică!…niciodată…niciodată!”

E UȘOR SĂ MORI CÂND NU MAI AI SPERANȚE

Ascult liniștea viselor pierdute. Măsor cu gândul tăcerea pietrelor care au amuțit după plecarea ta. Și-au gemut ultima lor trosnire sub călcâiul fără întoarcere. Visele, oricum ciobite, le-ai făcut țăndări, fără să-ți pese. Acum soarele răsare firav și-și vede hotărât de apusul lui, la colțul ființei mele. Uneori închid ochii și privesc cu gândul nimicul ce mi-a mai rămas. Cu mâinile încleștate în rugăciune, aștept la hotarul dintre ”a fost” și ”va fi” să trec peste acest ”acum” gol, fad, fără viață, fără culoare, fără mine, fără tine… Nici cerul nu mai este ce a fost, nici zboruri de fluturi nu am mai văzut, dar nici vise roz nu-mi închid pleoapele. Știi că nu mă mai tem de moarte? E ușor să mori când nu mai ai speranțe!

ÎNGROPATĂ ÎN SUFLET

Aveam doisprezece-treisprezece ani în vara în care am văzut-o pe bunica deznădăjduită. Era prima oară când i-am văzut tristețea ce-i umbrea chipul. Cu siguranță că mai avusese tristeți ce-i gârboviseră sufletul, dar nu le-am văzut eu. Avea bunica un mod de a trăi  discret și în supărări, și în bucurii.

În ziua aceea stăteam pe treptele casei și mă amuzam de felul cum socotea, borborosind ceva neînțeles, exercițiile matematice pe care mă străduiam să i le complic cât mai mult. Curiozitatea de a știi cum le gândea ea, care nu avea carte, mă provoca tot mai mult. ”Cum faci, buni?…zi cu voce tare!”, o îndemnam să-mi dezvăluie misterul. Râdea și dădea negative din cap. Buni era tăcută și în tăcerea ei și-a ascuns toată viața. Nu am aflat aproape nimic din ce a trăit, ce a iubit, ce împliniri sau eșecuri a avut. Nu se lăuda, nu bârfea pe nimeni, nu avea prietene de stat la taifas. Eu îi eram lumină, dar și povară. Când își odihnea trupul ostenit, se lipea de mine. Eu rezemată de pieptul ei simțeam cum mă înfășura în ruga ei neîntreruptă. Intra din când, în când în jocurile mele, așa cum o făcuse și în acea zi. Jocul ne-a fost întrerupt de nănuca, o bătrână de seama bunicii mele. Aproape șoptit, cu vocea coborâtă a petrecanie, îi spuse bunicii: ”Floare, hai și tu să ne rugăm, că Floarea fătului traje a muri. Astăzi o fost popa și o spovedit”

Ca la un ordin, și-a luat patranoaștele (șiragul mărgelelor purtătoare de ”Tatăl nostru” și ”Născători”) și cartea de rugăciuni, în care nu a citit niciodată, dar pe care o lua cu ea la biserică,  sau atunci când ajuta vreun suflet să plece spre cer.  Cu umerii ușor aduși, așa cum momentul cerea, și ochii înroșiți de un început de apus, a plecat să-și ajute o amică din tinerețe, să treacă spre nesfârșire. S-a întors peste câteva zile, timp în care a stat la căpătâiul unui suflet ce nu se da dus. ”S-o dus și beata Floare…”ne-a spus într-o doară. Fără să se tânguie, fără bocete, fără lacrimi vărsate în pumni.

I-am zărit fața cătrănită doar când a pus ștergarul peste oglindă și când și-a despletit părul purtat până atunci prins într-o coadă împletită. Era semn de mare doliu, era semn că Floarea fătului a însemnat pentru bunica mai mult decât o amică oarecare.  

În ziua înmormântării, a mai  cerut să vadă chipul abandonat de suflet al prietenei sale. Cu fruntea  aplecată în rugăciune,  cu un rest de noblețe a mângâiat sălașul înainte de a fi coborât în mormânt. Nu a plâns pentru că, spunea ea, lacrimile ard, dar știam că ar fi preschimbat și cerurile-n lut cu care să-și acopere prietena. Apoi și-a înmormântat-o și în suflet.

AȚI DAT VREODATĂ IMPORTANȚĂ PIETRELOR?

Cu ceva vreme în urmă spuneam că atunci când membrii din familie, prieteni, cunoscuți, colegi, merg în vacante, le cer să-mi aducă pietre. Nu costă nimic, îi scutesc de încă o cheltuială, sunt căutate cu pasiune, din mulțimea de pietre le vor alege pe cele mai frumoase și ele pietrele, nu doar că ascund adevărul întregii lumi, dar și tac. Astăzi le-am dat libertate, după ce au stat ascunse de când m-am mutat de la bloc. Vă plac? Vi se par banale? Vedeți altceva acum în ele? Eu le ascult tăcerea.

MAI TRECE-O VARĂ FĂRĂ TINE

Mai trece-o vară fără tine

Așa cum au trecut atâția ani la rând

Și-or trece poate încă tot atâtea

Cât te iubesc, tu nu vei ști nicicând

Mai trece-o vară fără tine

Așa cum au trecut atâtea veri

Și ierni, și primăveri, și toamne

Și n-ai să știi ce drag mi-ai fost mai ieri

Mai trece-o vară fără tine

Luând cu ea, ca bir, iubirea mea

Și peste tine trece-această vară

Dar, din păcate, tu nu ai ce-i da

Tu ai iubire doar în vârful limbii

Spui ”te iubesc” de parcă-ai saluta

De-aceea singur ești în toamna vieții

Nu știi c-ai fost iubit de cineva

Și-această vară trece peste noi

Tu risipit în toate cu păcat

Eu cuibărită-n sufletu-ți golit

Niciunul dintre noi nu-i câștigat

ÎN NOI STĂ PUTEREA

Fetița mea avea trei ani când am dus-o prima oară la mare. Cu frica-n oase că nu va avea răbdare să călătorim aproape șaisprezece ore cu trenul, am hotărât șă dormim în București o noapte și să plecăm a doua zi cu motocicleta pe care o pusesem la vagonul de bagaje a trenului cu care am plecat. Pe vremea aceea nu aveam mașină ci o motocicletă pe care i-o mai furam soțului meu, uneori, deși nu aveam permis de conducere. Îmi dădea senzație de liberate când zburam cu ea pe șosea, libertate pe care nu o simțeam dacă o conducea soțul meu.

Fără probleme am ajuns la Eforie Nord și fetița noastră s-a comportat exemplar. O altă teamă ne-a cuprins când am dus-o pe plajă. După ce ne scoteam ortezele ca să facem plajă amândoi eram țintuiți pe prosop sau cerșaf. Ne era teamă ca fetița să nu meargă singură în apă. Am convins-o ușor că marea fură copii dacă merge singură. Pentru siguranță ne deplasam la Eforie Sud pe plaja Spitalului de Recuperare unde știam că voi găsi prieteni întâlniți prim peregrinările mele adolescentine prin stațiuni. Unii se deplasau fără ajutor și puteam apela la ei ca să o supravegheze, în timp ce noi eram nedeplasabili.

Totul a mers bine. Sânziana se juca în nisip, avea grijă să aducă apă din mare și nu se prea îndepărta de noi. Ne adunasem un grup mai mare de prieteni, cred că eram vreo cincisprezece care ne întâlneam zilnic pe plajă. Toți ochii erau pe Sânziana care își vedea de joacă. Într-o zi  s-a rostogolit spre ea o minge foarte colorată. Se vedea că mingea nu era achiziționată din România și pentru că era foarte frumoasă, i-a atras atenția Sânzienei. A lăsat găletușa din mânuță și s-a repezit la minge. A luat-o și nu a mai vrut să o dea celor doi copii de aproximativ zece-unsprezece ani, care o revendicau. Deși urmăream cu mare atenție divergența dintre ea și copiii a cărora era mingea, totul se petrecea la o distanță care nu ne permitea să strigăm, am sperat că va interveni un adult care să facă pace.  Așa s-a și întâmplat. Tatăl copiilor a intervenit, a dus-o pe Sânziana la cearșaful lui și în schimbul găletușei umplute cu dulciuri aeasta a renunțat la minge. Apoi a luat-o de mânuță și întrebând-o cu cine este la mare, s-a îndreptat cu ea spre noi. Sânziana era un copil foarte reușit, o purtam cu codițe și era extrem de sociabilă și curajoasă. Intra cu ușurință în grațiile oricui, așa că și domnului i-a fost ușor să o îndrăgească. Văzând-o cât era de frumoasă și-a imaginat, poate, că mama ei o fi un fotomodel. Auzeam conversația dintre el și fetiță pe măsură ce se apropiau: ”…ești cu mama și cu tata, dar eu pe mama ta vreau să o văd” și căuta în grupul nostru, cu ochi curioși, pe cea mai frumoasă. ” Ia să vedeți voi dezamăgire masculină la țărm de mare… ăsta se așteaptă să vadă o sirenă ce-l ispitise pe Ulise…” le șopteam prietenilor care râdeau pe înfundate.

Când a dat cu ochii de mine, reacția a fost mai mult decât o simplă dezamăgire. A pus găletușa pe cerșaf, s-a desprins de mânuța fetiței și a plecat.

Oricât aș fi eu de  lipsită de complexe, gestul m-a afectat. Ne-a lăsat, de fapt, pe toți muți. Venise ora mesei de prânz și trebuia să ajungem la restaurantul hotelului să mâncăm. Ne-am strâns lucrurile și ne-am împrăștiat în direții diferite. Ne îndreptam spre motocicletă care era parcată pe faleză, dar cu coada ochiului urmăream discuția aprisă ce se stârnise între el și soția lui, care-i dezcalifica gestul . Am văzut-o cum își ștergea ochii. Probabil plângea. El privea undeva în gol și cu piciorul desena, nu știu ce, în nisip. Când eram pe punctul de a porni, l-am văzut că fugea spre noi. Deși intenția soțului meu a fost să accelereze, l-am sfătuit să se oprească. Eu sunt omul care dau o a doua șansă. Seara ne-am întâlnit la terasa Perscărușul de pe aceeași plajă din Eforie Sud. Am stat de vorbă. Am aflat că locuiesc de multi ani în Germania, dar că atunci se aflau în concediu veniți la părinți în România. Nu s-a adus vorba de incidentul din timpul zilei, dar  domnul a stat de vorbă mai mult cu mine. Am vorbit de toate și nimic, despre copii, despre serviciu fiecăruia, despre diferențele dintre România și Germania. Doamna căuta asemănarea fetiței cu noi părinții ei. Încerca să mă convingă că seamănă cu mine, poate să-mi vindece durerea provocată de soțul ei.

M-am hotărât să fac cunoscută această întâmplare pentru că am văzut multe cazuri în care oamenii sunt judecați, catalogați după prima greșeală. Li se închid ușile, li se întoarce spatele, nu li se mai vorbește, pe facebook sunt blocați. Apoi ne plângem toți că este rea lumea în care trăim. Răutatea lumii o facem noi, care judecăm, fiecare avem dreptate și ne-o apărăm. De fapt toți suntem niște bube. Supurăm a răutate. Poate că dacă ne-am transforma pe râd  în pojghița de pe buba din noi, am proteja-o de infecție.  Poate că dacă am da șansa de a se corecta, celui ce a greșit, l-am putea face mai bun. Cu bunătatea fiecăruia dintre noi am stârpii răutatea lumii.             

MUSAFIRII CHEMĂRII SÂNGELUI

O soră a bunicii mele locuia la Târnăveni în județul Mureș. Era singura mătușă, din partea mamei, ce locuia la oraș. Cum a ajuns acolo nu știu, dar când venea în vizită, o dată pe an, toate neamurile se pregăteau ca și când ar fi venit regele. Se zugrăvea, se făcea curățenie și prin cotețe, se reparau porțile, se văruiau capetele podețelor și se puricau mâțele. Când se nimerea să fiu și eu acasă, savuram acea trebăluială. Mă tot mutau mai la stânga, mai la drepta împingându-mă cu dereticatul casei, până ajungeam afară. Norocul era că veneau în vizită doar vara. Mă băgau în casa curată după ce-mi făceau baie la lighean, în mijlocul curții, de parcă mă spălau de păduchi și de râie. Frații mei o așteptau pe mătușa Iulcea și pe unchiu Mihai ( cu accent pe primul i) la gară cu bicicletele împrumutate de pe la vecini. Aveau o valiză mare, de ziceai că era ladă de zestre, care o aduceau frații mei pe portbagajul uneia dintre biciclete. Sora mea supraveghea valiza, în timp ce unul dintre frați conducea bicicleta mergând pe lângă ea. Pe cealaltă bicicletă, alt frate, aducea o sacoșă în care era nelipsita sticlă cu apă, pâine și ceva împachetat în ziar, dar căreia trebuia să i se dea importanța transportului cu bicicleta. Eu îi așteptam cocoțată pe fereastră, în tip ce toți ai casei ieșeau în stradă. Îi zăream de departe, mătușa îmbrăcată în costumul ei negru, fustă și taior, și bluza albă din dantelă. Ce o făcea femeie de oraș, era baticul ce-l purta de fiecare dată când venea în vizită. Era unul negru, transparent, atât de transparent încât eu îi priveam curioasă urechile și mă minunam de cât de mari le avea. Unchiu Mihai ( cu accent pe primul i) era veșnic îmbrăcat în costumul lui maro cu dunguțe albe subțirele de abia le zăream. Purta cravată ce i se mula pe pântecul ca a președintelui de colectiv din satul nostru. Era mereu vesel, că unde schimbau trenul, el trecea negreșit pe la restaurantul gării. Ei veneau ținându-se de braț ca doi veșnic îndrăgostiți, urmați de frații mei pe post de ”hamali în port”. Mătușa își etala poșetuța neagră de lac , în care nu am aflat niciodată ce purta. Când ajungeau în poartă, prima grijă a mătușii era ca Mihai ( cu accent pe primul i) să nu pună mâna pe valiză. ” Nu ridica Mihai ( cu accent pe primul i), că te dor șalele, lasă că o cară băieții!” Apoi după împărțeala de lacrimi și pupături zgomotoase se așezau să-și tragă sufletul povestind, de-a fir a păr, peripețiile călătoriei, ținând să precizeze, de fiecare dată, că venitul lor pe meleagurile natale, pe cât era de obositor, pe atât era de costisitor.

Eu și sora mea pichetam valiza, sperând ca măcar, de data asta, să se deschidă cu intenții mai generoase decât în anul precedent. Și se deschidea sub văicărelile mătușii înțepenită de oboseala călătoriei. De fiecare dată în valiză se aflau aceleași obiecte: o cămașă a unchiului Mihai ( cu accent pe primul i), călcată și împăturită ca la carte, un batic identic cu cel pe care-l purta mătușa și două cornete cu bomboane. Un cornet îl primeam noi, cu specificația că trebuie să-l împărțim cu bunica și cu părinții. Bunica mai primea de la mătușa o îmbrățișare cu plânsete și declarații frățești: ” oooo, Floareee, Floareee ce dor mi-o fost de tineeee! Mulțam Lui Dumnezeu că ne avem unaaaa pe altaaaaa…!!!…etc” Apoi plecau la mătușa Ilca, o altă soră a bunicii mele și a mătușii Iulcea. Acolo stăteau pe toată perioada sejurului, urmând ca în fiecare zi să viziteze alte neamuri. Asta se repeta în fiecare vară. Mătușa Iulcea și unchiul  Mihai ( cu accent pe primul i) purtau o valiză a mândriei. O valiză de arătat lumii, dar pentru noi și în special pentru bunica, acea valiză aducea speranțe. Acel nimic de la oraș. Important pentru ele, ca surori, era faptul că nu se uitau. În fiecare vară aveau ocazia să se salute, să-și împătrășească durerea nopților cu nesomn, durerea sfâșietoare a tăcerilor , sau a dorurilor nespuse. Strigătul de sânge se făcea auzit fără așteptări, fără datorii materiale, ci doar de durerea așteptărilor.  Nu am auzit-o niciodată pe bunica hulindu-și sora, că nu i-a adus, niciodată ceva de la orașul în care trăia. În fiecare seară, pe marginea patului, unde ațipea și Dumnezeul din rugăciunea ei, pomenea numele sorei sale rătăcită departe, atât de departe cât nu putea ea nici cu gândul să  ajungă.

FEMEIA TE RIDICĂ, FEMEIA TE COBOARĂ

Săptămâna trecută a fost Măriuța la mine. După cum ne este obiceiul, am pălăvrăgit de dimineață până-n noapte ca babele acelea ce au stat opt ani la închisoare și alte opt ore la poarta pentitenciarului când au fost eliberate.  Ne-am pâns plânsurile, ne-am îndulcit amarurile, ne-am sfătuit,  dar am și râs cu lacrimi la amintirea unor povești reale. Una dintre povești merită să v-o spun ca să nu râd singură, acum, după ce Măriuța a plecat de la mine.

Acu mulți ani, se însoară feciorul Mării Ghilii cu o fată dintr-un sat de peste Someș. Nuntă mare, cu nuntași mulți că doară, amândoi tinerii proveneau din familii cu stare. Și după cum e obiceiul la noi, la nunți, botezuri și înmormâtări nu trebuie să existe mânie și din respect pentru consăteni nimeni nu lipsește de la eveniment. Din tătă casa, batăr (măcar) unu, trebuie să se proțăpească, îmbrăcat ”în costumul de mâncat prăjituri” să dea onor tinerilor. Nana Anica și-o lăsat bărbatu acasă cu tătă treaba pă cap, și-o luat cu ea o fată din cei zece prunci, s-o gătat de nuntă și duse o fost. S-o întâlnit cu Mărie și Mitru de peste drum și cu bacul au trecut Someșul în satul vecin unde avea loc nunta. Lume multă, tineri fericiți, socrii înlăcrimati de bucurie că-și văd pruncii pe drumul vieții, sau de durere că le pleacă de sub aripa de părinte, nași nerăbdători să treacă și peste această obligație, tineri dornici de mulăceag (distracție) și ceatarâși (instrumentiști) încercănd să mulțumească pe toată lumea după gusturile muzicale. Se așezară toți la masa plină de bucate și începură ghiftuiala. Nu trecu un ceas de vreme că Mitru, gata beat, și îmbuibat cu mâncare că de-și băga un deget pe gât ajungea la ultimul dumicat, simți nevoia de hodină. Se întinse pe laiță (bancă), își puse capul în poala lui lele Mărie ca să fie sigur că acolo va sta nevastă-sa și repede trecu în lumea viselor.  Nana Anica și cu fată-sa au întrat în horă și când mai veneau pe la masă să-și tragă sufletul o îndemnau pe lele Măria: ” Hai tu Mărie și joacă că doară n-ai vinit să-l lejeni pă Mitru!”  ” Nu mă duc Anică, că de se scoală Mitru m-a sfădi (certa), se scuza lele Mărie.” ” Da, dă-l în mama strădăniei, de bătoc! Ia ridică-te să-i pun sub cap cojocul aiesta și hai și te distrează că de aceea ai vinit la nuntă” Și o trase Anica pe Mărie în joc. Și-apoi  ”Trei pași la stânga linișor, Și-alți trei pași la dreapta lor”, vorba poetului, se aprinse lele Măria și jucă ba cu un vecin, ba cu altu, ba cu un neam, ba cu celălalt, cu mirele, cu socrii, cu nașii, ba și cu fostul drăguț.

Mai pe la spartul nunții, se trezi și Mitru. Când văzu că un cojoc îi erau ”brațe de nevastă” se făcu foc și pară ca zmeul din poveste. Negru de gelozie începu să inventarieze sfinți și dumnezei de o băgă pe lele Măria în toate bolile. Ar fi altoit-o pe biata Mărie, dar îl țineau sătenii fedeleși încerănd să-l domolească. Ajunși pe bac, să treacă Someșul, Mitru începu circul. Că el se aruncă în Somes, că nevasta lui e curvă, că lui îi este rușine, de sat, cu așa nevasă… Sătenii încercară să-l liniștească: ” Stai Mitru, nu te face de groaza lumii,..liniștește-te Mitru că o să te odihnești și vei vedea altfel lucrurile…și  cu stai Mitru,… și cu fii cuminte Mitru”, ajunsese bacul la mijlocul Someșului. Anica privea dintr-o parte și aștepta să se facă liuniște pe bac. Văzând că nu-i chip ca Mitru să-și vină în fire, se suflecă la mâneci, își făcu potecă printre săteni care au înlemnit văzând-o dezlănțuită: ”Da-poi, …mnezeii și cristoșii mamii tale de măgar, da-poi tu vrei să te arunci în Someș?!… no hai că te arunc io!” Apucă un cuțit de la podarul care tocmai mânca slănină cu ceapă și se repezi la Mitru care se ținea strâns de un stâlp al podului să nu-l tragă Anica. ”… tu-ți gura mătii de bou, că te tai de văd soarele prin tine mă, goliciunea satului. No, hai că te arunc io, putregaiu satului!” Mitru muțise, nu mai avea curaj să deschidă gura. Se ținea de stâlpul bacului pe care-l schimbă cu brațul Măriei când ajunseră pe malul celălalt. La coborâre de pe bac, Anica rupse o creangă dintr-o răchită de pe mal și-i strigă Măriei: ”de nu se linișește Mitru, srtigă-mă că-i dau una în ”numele tatălui” cu paru aista, de mâni jucăm la petrecania lui. A fi prima petrecane, din sat, la care vom juca.

GÂNDURI ÎNAINTEA RUGĂCIUNII DE SEARĂ

Nu stiu dacă aș fi făcut în viată, ce am făcut, dacă nu treceam prin lipsuri materiale și probleme de sănătate. Am căutat întodeauna fericirea, dar n-am disperat niciodată căutând-o. N-am întâlnit-o până acum, sau poate  n-am știut s-o identific. Am trecut prin viață crescând, căutând ieșiri din sărăcie, depășind situații limită și făcând o groază de compromisuri în dorința de a fi acceptată. Nu m-am umilit niciodată, în schimb, și nu am lăsat nici pe alții să mă umilească. Cineva îmi spunea, odată, că sunt o persoană foarte sociabilă, doar că formez în jurul meu un zid transparent de care nu se poate trece. Poate așa fac, dar nu conștientizez. Știu că sunt un om bun și nu aș face rău nimănui cu bună știință. Căutând fericirea m-am ales cu puțină înțelepciune, ce mă ajută să-mi dau seama că fericit poate să fie cineva sărac cu duhul, un prost, sau cineva care nu se senzibiliziază la nimic. Există și în fericire o minimă decență.  Fericirea deplină nu poate să existe dacă în jurul meu este durere, boală, sărăcie, copii și animale maltratate, bătrâni flămânzi și goi și tineri care trăiesc din pensia părinților sau pribegesc aiurea căutându-și calea.

MULȚUMESCU-ȚI ȚIE DOAMNE…că fiind capabilă de empatie, nu pot fi fericită!!

CUPTOR

Splendori de vară-ajunse-n apogeu,

Când verdele pădurii e mult întunecat,

Culoare lungi de umbre şi crengile-au format,

Coroane de copaci se îndesesc mereu.

Sălbatici pui crescuţi ameninţă în toi

Miori şi berbecuţi ce pasc fără de griji

Că au scăpat de Paşte şi nu au fost ucişi,

Ştiu c-au câini de stână străjerii lor de soi.

Miros de fân cosit se-mprăştie-n răcoare

Şi grâul dă în copt, azi, mâine-n Bărăgan.

Multicolore flori se-mprăştie în lan

Cu aur pur stropită-i de soare mândra floare.

Vacanţierii veseli nici nu gândesc la muncă

În timp ce-agricultorii n-au timp ei de splendori,

Aşteapta prima pâine în valuri de sudori,

De termină o treabă, de alta se apucă.

Din luna lui cuptor curge noian de soare

Splendorile toride inundă tot şi toate.

În suflet omul are viaţă fără moarte

Şi în aceste clipe nimic nu îl mai doare.