PĂPĂDIILE NU DECLARĂ PANDEMIE

Astăzi priveam în gol spre casa, în construcție, a vecinului. Cu coada ochiului am zărit o nălucă albă ce s-a prăbușit în iarba ce crește, în voie, dincolo de gard. Instinctiv mi-am îndreptat privirea într-acolo. Cu puțină teamă mi-am întârziat curiozitatea peste iarba ce se clătina. O păpădie cu păr cărunt se opintea să se ridice. S-a îndreptat de șale și clătinându-se  ca după un leșin și-a ridicat corola spre cer.  Mă așteptam să strige ” Eu nu strivesc corola de minuni a lumii!” N-a strigat. Mi s-a părut demnă, curajoasă, revoltată și îngândurată. În josul ei, doi bănuți de păpădie cu petale bălaie, zâmbeau galben spre soare. Păpădia bătrână s-a ridicat fără să-i atingă, nici nu s-a proptit pe tinerețea lor, ba mai mult s-a aplecat a mângâiere peste creștetele lor pline de încredere. Un gândac cu greutate se plimba agale când pe căpșoarele aurii, când pe lujerul bătrânei păpădii care se apleca  sub povara lui. O vedeam cum se sufocă. Doar vântul încerca să o resusciteze cu adierile lui, dar nu pleca cu mâna goală. Din corola ei de puf cărunt, își lua vama.   Am privit îndelung acel fapt de viață. Mi-am pus multe semne de întrebare. De ce păpădia bătrână se încăpățâna să trăiască? Poate că încă se credea de ajutor celor două tinere vlăstare. De ce cei doi ochișori galbeni nu au făcut front comun împotriva gândacului? Poate chiar au avut o înțelegere cu el, considerând că păpădia bătrână consumă degeaba din seva dădătoare de viață a pământului.  Oare și-n lume ierbicească și cea gândăcească este cârdășie, așa cum oamenii se împrietenesc cu dracul până trec puntea?  Cu gândurile duse, mi-am făcut treaba uitând, pentru o vreme, de lumea de dincolo de gard. Am revenit spre seară și am căutat cu privirea bătrâna păpădie. I-am recunoscut locul orientându-mă după cele două bălăioare ce priveau ghiduș spre soare. Lângă ele gândacul aștepta răbdător să încărunțească și ele. Am zâmbit. Am auzit că mai este în lume o vietate mică, mică,mică, mică ce așteaptă să încărunțească cei ce i-au dat viață. Bine ar fi ca atunci când se vor sufoca, doar vântul să le facă ventilație.

LAS ÎN URMĂ RUGĂCIUNEA VASULUI GOL

Vine o vreme când începi să știi ce-ți dorești, să-ți faci curaj, să-ți definești visul să sune bine pentru tine nu pentru ceilalti, să te dezbraci de așteptările altora și să-ți dorești să te mai joci din când în când. Acest timp simt că mi-a venit și mie. De o vreme mă opresc din căutări, îmi adun pașii de pe cărările infinitului și-i rezem de țărmul unui apus. Așteptând ca soarele să se stingă, fac ordine în memorie. E mult prea încărcată. Ar fi cazul să o eliberez de ce-mi este inutil, să dau delete la ceea ce-mi prisosește și să-i dau un restart. Apoi să-mi instalez un antivirus puternic care să respingă tot ce vine cu prefixul ”ne”: nerostiri, neprietenii, neiubiri, nesimțiri. Am început această curățire de vreo doi ani când, am hotărât să mă întorc acasă. La adevărata ”acasă”! Fără să conștietizez că de fapt am început renovarea propriei mele vieți.  Ce-mi este acasă? Este starea mea interioară în care ritmul inimii exaltă de bucurie și-mi dă voie să mă bucur de natură. Aici am găsit cheia propriei mele inimi. Casa mea este un templu cu semne creștine la care mă închin.

O bună parte a vieții mi-am petrecut-o cu ochii în pixeli. Animalul meu de companie mi-a fost un maus și unica mea activitatea recreativă a fost să apăs pe tastatură.

Acum, în fiece zi am dovada visului ceresc. Cobor din pat în roua ierbii, vara, și deschid ușa pășind direct în zăpadă, iarna. Simt cum aici am început să cuceresc timpul și să înving răul. În fiecare zi îmi înalț rugăciunea până la tălpile lui Dumnezeu, îmi încarc nările cu cer și-mi spăl mâinile în rai. Mă întorc pășind pe file de scriptură după ce, atâta amar de vreme, mi-am trecut sufletul prin purgatoriu. Cu mâinile mirosind a paradis descânt în fiecare dimineață zorelele ce-mi înfloresc în gene. Aici am înțeles că totă viața m-am rugat în deșert. ”Doamne dă-mi” este rugăciunea vasului gol. Acum rostesc cu sufletul plin: Doamne-ți mulțumesc! Doamne ajută! Doamne sporește a ceea ce am! Și tot acum am înțeles că întunericul ne este dat pentru a învăța să răsărim.