PLÂNSUL SE PLÂNGE ȘI FĂRĂ OCHI

”Plângi, dacă simți nevoia să plângi!” ”Nu plâng.  Sunt fericită că l-am găsit”, îmi spune. După o scurtă tăcere, îmi vorbește suspinând. A început să plângă la îndemnul meu. Fata mea își rătăcise portofelul prin mașină. Avea bani, acte, carduri…și cardul meu. Pentru  o scurtă vreme a fost disperată. Așa, la telefon, ne spunem poveștile. Zilnic. Puțin și des. Ne descărcăm de poveri și ne încărcăm cu energie. Când nu dau de Sânzi, îl sun pe Cristi. De nu dau de Andrea (așa se scrie, să nu mă corectați), îl sun pe Cosmin. Când ei  nu dau de mine, așteaptă.  Ne vedem când e nevoie. Atunci vorbim mai puțin. Ei trebăluiesc ce nu pot eu să fac, în timp ce eu mă satur de cei mici. Apoi, ei  dau bice cailor putere și ne punem telefoanele aproape. Eu rămân cu Erus, cu Mițu, și cu tot ce-i verde…încă.  În timp ce Erus și Mițu stabilesc cine-i șeful cel mai șef al curții, eu îmi plimb prin gânduri oamenii pe umerii cărora mi-am sprijinit suspinul cândva. Șoaptelor ce s-au rezemat odinioară de pleoapele-mi adormite, le mai aud ecoul din când în când. Ele au putere de rugăciune, de leac, de sprijin, de liniște și pace.

Astăzi a fost prima ploaie de toamnă. Rece și tristă. Încep să-nvăț să mă-nvelesc cu ea. De când mă știu, toamna mi-a dat un soi de tristețe. În fiecare toamnă a vieții mele m-am ascuns să-nvăț puțin, câte puțin, să mor. Când va fi să fie, voi fi expertă. Dar, până suntem teferi, din orice zi se poate stoarce un strop de bucurie. E toamna tihnei, totuși. Cu aer cald încă. M-am înconjurat de oameni care înțeleg înaltul și-mi zâmbesc ori de câte ori mă zăresc. Ei mă știu ca vecină. Eu pe ei, încă, nu. E timpul în care îmi pot număra gândurile, și să-mi măsor tihna. Nu e tocmai rău. Încă mai pot ieși dimineața să zăbovesc în curte. Razele soarelui sunt blânde și se strecoară îndrăznețe printre ramurile copacilor.  Dintre câți pomi îmi străjuiesc căsuța, nucul mi se pare cel mai trist, în această perioadă. El plânge a toamnă, sfâșiindu-și frunzele de pe el. Regretul lui este că din risipa ei cromatică, toamna nu i-a dat și lui o pată de culoare cu care să atragă admirație. Tot e maro. Și ramuri, și frunze, și nuci. Astăzi și-a scuturat pleoapele de ploi și a privit îndelung cum frunzele-i alunecă spre veșnicie. Acele frunze ce au înmugurit în palma lui. Și plânge. Eu știu că plânge pentru că rezonează cu simțurile mele. Plânsul se plânge și fără ochi.