OMUL MULȚUMIT NU POATE FI DISTRUS

Nici nu știu ce m-a inspirat să vă spun această poveste. O indigestie urâtă cu care m-am trezit într-una din diminețile trecute, sau cârcotașa din mine ce s-a inflamat aseară la vederea unor poze.

Se leagă una de cealaltă în sensul că mi-am pus întrebări de felul cum arătam în anumite situații din viață. Dar pentru că am început cu această ordine, hai să continui tot așa.

Doar mă știți, inteligentă cum sunt, eu nu fac o greșeală de două ori. O fac de patru-cinci ori ca să mă asigur că este făcută ca la carte. După ce că am mâncat, cu o seară înainte, destul de târziu, am mai și ingerat alimente care, cu siguranță, aveau E-uri și pe ambalaj. In dimineața următoare m-am trezit de parcă dormisem într-un tomberon, cu greață și dureri de cap, de credeam că aceea era manifestarea morții. M-am pipăit scurt, ca să-mi verific starea și am bifat varianta VIE. M-am ridicat și ajunsă în ușa dormitorului, nu știam încotro s-o iau. Spre baie ca să scot ceva din mine să mă eliberez, sau spre bucătărie să bag ceva să-mi treacă. Alarma îmi dădea ghes spre baie unde, pentru a nu știu câta oară, am regretat că nu am două veceuri. Cum ar fi fost nevoie de încă unul, i-am dat acest rol lighenașului de pe coșul de rufe.

Cu părul răvășit, transpirată toată, udă ca ieșită de la duș, cu fața schimonosită încă de greață, am dat de mine în oglinda de pe hol. „Când dracu m-a înghițit pielea asta?!” m-am întrebat oripilată de ceea ce vedeam.

Rare ori îmi place de mine, când mă uit în oglindă, și în zilele mele bune, cert este că mă suport de dimineața până seara, zile, luni și ani la rând. Nu m-am gândit niciodată să tai, sau să pun ceva pe mine ca să sculptez bucata asta de humă din care sunt plămădită. Cel mult dau cu ”fâs” de geamuri, pe oglindă, ca să-mi îmbăt căpruiul ochilor.

Aseară mă uitam pe pozele unei cunoștințe, postate pe Facebook. Buze umflate, gene false, sprâncene tatuate, nas sculptat obraznic, pomeți ridicați, sâni scoși la înaintare, fese provocatoare și țoale puse doar de ochii lumii. Nimic original. Toate înlocuite cu piese de schimb. Contrafăcute. Poze mii! Toate făcute pentru un pumn de like-uri și pentru o fărâmă de aplauze ce se vor risipi, nu peste multă vreme, fără ecou.

Ce m-a dezgustat până la greață, a fost o fotografie în care acest personaj, pe care îl cunosc personal, citea o carte, vezi doamne. Sărmană carte, ce-ai ajuns?! O recuzită de pictorial. Un accesoriu într-o mână care ar confunda pixul cu bețișoarele meniurilor chinezești, cu care a înlocuit mămăligă românească. Motivul „să mă simt bine în pielea mea”nu o scuză dacă își scoate pielea la vedere.

Știu, sunt rea de rup lanțul, dar vă asigur că sunt capabilă să vars și lacrimi, chiar dacă uneori dau vina pe ochelari.

Nu am putut să nu mă întreb cum ar arata o astfel de „operă” când ar face o simplă indigestie?! Nu mai aduc aminte de stări de sănătate în care ar cerși un rinichi, și nu ar mai găsi sponsorii ce o finanțaseră în vremurile bune .

Știu, încă este în termen de valabilitate, dar cum nici expirarea nu e departe, ce va face când va ieși din uz? Cineva spunea că „omul este măreția și lepădătura universului”. Această controversă de netăgăduit. Din păcate nu este un echilibru între măreți și lepădături. Cei ce știrbesc perfecțiunea nu înțeleg înaltul și nici nu țin seama că viața are relație cu moartea. Învățăm o viață întreagă să trăim și când credem că știm să o învârtim pe degete, de undeva din univers ni se spune că s-a terminat.

DUMNEZEU NE-A DAT NOUĂ FERICIRI. EU ÎNCĂ O CAUT PE A ZECEA

Dăunăzi am fost prin oraș să-mi fac aprovizionarea. Cred că am mai spus că nu-mi place să merg la cumpărături. Mă obosesc atăt de tare rafturile magazinelor, cât și tarabele din piețe, încât când scap la lumină sunt chiaună ca oaia aia bolnavă de gălbează. După ce mă autoconsiliez, vreo două zile,  și mă bat singură pe umăr cu îndemnul ”hai că scapi”, pornesc cu un scop și mă întorc cu prostii.  Nu mai spun că uit să iau tocmai ce-mi lipsește. De exemplu, data trecută am uitat să cumpăr sare, degresant pentru bucătărie, înălbitor de rufe și soluție pentru pardoseli și gresie. Dar, am cumpărat o Găină Fericită. Fericită!!! Era singura găină fericită din vitrina frigorifică și uluită de pomposul sortiment de carne de pasăre, am plecat cu gândul să o descos să-mi spună cum de a atins suprema trăire. Și eu, ca mulți alții, caut a zecea fericire. Nu-mi ajung cele nouă pe care ni le-a recomandat Dumnezeu. Îndreptându-mă spre casă, mi-am amintit că nu m-am uitat la preț și că poate nu-mi va ajunge nici pensia pe august ca să-i cumpăr fericirea găinii. Am rugat-o pe casieră să-mi comunice valoare cumpărăturilor înainte de a o scana pe fericită. Iuhuuu!, mi-am spus în gând după ce am văzut că-mi mai rămăseseră bani pe card. Pe stradă mă chinuia curiozitatea. De ce o fi fost găina asta atât de fericită?! O fi găsit cocoșul ideal? O fi fost cea mai faină dintre găini? O fi fost găina unui proprietar de Trabant? Sau a Iuliei Albu? Poate o fi tras pe nas niscaiva prafuri… Și cu astea în gând am ajuns acasă. Când vin de undeva, Erus, câinele meu e fericit de două ori: de sosirea mea și de faptul că se deschide poarta. Oscilează între cele două fericiri și nu știe pe care să o trăiască mai întâi. De această dată s-a gândit să tragă o alergătură cât e strada de lungă și eu, ca să-mi protejez fericita găină, am închis poarta sperând să ajung cu ea în casă și apoi să-l las să intre pe portiță. Erus a intuit că mai am o posibilă fericire și a început să schelălăie dincolo de poartă. Un vecin binevoitor a deschis portița… și…și a început jihadul. Eu cu sacoșa plină de cumpărături pe brațe și cu Erus în spate, care mă pupa pe cap, pe ceafă,  m-am chinuit câteva minute să descui ușa. În vânzoleala cu Erus și protejând fericirea găinii i-am tras un cot tocului ușii de am văzut stele verzi. Da, da ați  ghicit! Cotul cu buba.

Fericirea găinii nu a fost pe placul meu, așa cum carnea de pasăre nu mai este pentru mine o delicatesă. Doar Erus i-a gustat fericirea, dar nu l-au chinuit întrebările curioase ca pe mine. Eu nu am descoperit nici acum a zecea fericire, ci doar bucuria că mi-a trecut buba. Nu de la lovitura cu tocul ușii.