BOGDAPROSTE

Când  poftești la colivă, se cobește la un ort? E semn că cineva lasă lingura jos? Doamne, de câteva zile mi-e o poftă de colivă… de bălesc. Am văzut, zilele trecute, un filmuleț,  pe YouTube, cu o rețetă de colivă  și de atunci colivă-mi este numele. În zona mea nu se face, așa că este firesc să-mi mai fie dor din când în când. La Craiova, ne mai aducea mama Gicuței, uneori, și m-a învățat cu nărav. Eu nu mă apuc de ”colivărit” că e bună doar cea ”din căpătat”, cea care cere un bogdaproste.

Eu nu sunt o gurmandă, nu mi-e poftă niciodată de nimic. De mă apucă foamea, stau în fața frigiderului și nu-mi doresc nimic din ce e acolo. Aș cotrobăi, mai degrabă, în frigiderul vecinului, sperând ca acolo să găsesc frăguțe din dâmbul raiului. În ceea ce privește mâncarea, am fost dintotdeauna o ciufută.

Cu coliva e altceva. Când ajung prin prin zonele unde se face colivă, cu mine își fac localnicii cea mai de soi pomană. Mai am și mutra asta de milog (și mi-o mai îmbunătățesc) care mă ajută să nu ratez ocazii. Eram într-o vară la mare, în concediu. După ce-i făcusem capul cât o casă, soțului meu, să mergem la mănăstirea de la Techirghiol, și-l convinsesem, și-a adus aminte că era sâmbătă. ”Nu te duc, că mă faci de râsul lumii cu coliva ta”- i-a fost scuza. O altă scuză adăugată celorlalte găsite în cele optsprezece zile de sejur.

Eram odată în București și-mi propusesem să merg la Cimitirul Eroilor. Am fost, dar nu m-a atras nimic din ce credeam eu că voi simți. În schimb, Cimitirul Bellu are o energie dădătoare de viață cum puține locuri din București o au. Am stat în Bellu de dimineață de la unsprezece până seara la șapte. Pe soțul meu, care nu dădea un ”stai pentru șapte du-te”, îl lăsasem la niște prieteni. Se îngălbenise la față că nu știa unde să mă caute prin Bucureștiul ăla mare. Pe vremea aceea nu aveam telefoane.  Da, am mâncat și colivă. Pentru toți adormiții de acolo. În special pentru Eminescu și Caragiale. Apoi pentru   Nichita Stănescu, Mihai Sadoveanu, George Coşbuc, George Călinescu, Liviu Rebreanu. Nu m-am lăsat până nu am găsit mormântul lui Macedonski. I-am mâncat și lui coliva că, după cât de neîngrijit îi era mormântul, mă gândeam să-i mănânc măcar eu pomana.

Acum câțiva ani eram la Hunedoara. În acea perioadă Felicia făcea pomenire pentru Gelu. Parcă nici în Hunedoara nu este obiceiul ”colivitului” dar cum sunt mulți moldoveni aciuați acolo speram la porție de colivă. Am sperat bine. Ajunsă în cimitir, de nu știu unde mi s-a întins, doar mie, că nu am mai văzut la nimeni, un pahar de unică folosință cu colivă. Mai avea atașată și o linguriță ambalată. A fost un moment straniu! Nimeni, dar nimeni nu avea colivă. Nici de împărțit, dar nici cei ce primiseră nu aveau pahare cu colivă. Felicia poate să confirme, dacă citește acest articol.

Acum merg la poartă. Poate se mai întâmplă ceva straniu și vine curierul cu o colivuță mică mică. Bogdaproste!