AM FĂCUT BUBA

V-am alarmat? Vorba vine, asta cu alarma. De fapt am făcut un anunț pe Facebook, despre intervenția mea chirurgicală. Ideea mi-a venit după un dialog purtat pe un grup de persoane cu dizabilități cu o domnișoară fără o mână pentru care se sfârșise lumea că nu se va mai putea mărita că nu are bani și lux. I-am explicat că ceea ce caută majoritatea bărbaților, are. Nu se împiedică ei de lipsa unei mâini. Cu bărbații aleși, va fi mai greu, că ceea ce caută ei, n-are. Și aici nu mă refer la lipsa unei mâini. Toată această văicăreală a postat-o pe un grup de persoane cu dizabilități unde sunt membrii, unii cu handicapuri atât de grave, că poate le ia o oră ca să scrie două fraze. I-am sugerat că atragerea milei se face acolo unde găsește oameni care-și scuipa în sân când o văd. De altfel, eu care am o dizabilitate atât de mare, aș putea să fac „Verdict cu Crina Pop, despre persoanele cu handicap” ca să o parafrazez pe Dana Budeanu, pentru că orice aș zice, din partea mea nu ar fi o ofensă. Pentru drepturile persoanelor cu handicap, m-aș lua de piept și cu Dumnezeu, dar nu sunt de acord cu cei ce cred că totul li se cuvine. De aici mi-a venit ideea să fac acest anunț, mai mult sau mai puțin înduioșător. Nu am specificat ce fel de intervenție chirurgicală, voi avea. Puteam să am o bubiță acneica la care să-mi fac singură o „intervenție chirurgicală” în oglindă din baie, sau un implant de creier. Cu implantul de creier chiar m-ați fi crezut. După câte baliverne scriu eu pe aici, l-ați fi considerat justificat. Mult nu am mințit. Chiar am avut o mică intervenție la mâna dreaptă. A fost o banalitate, dar am intervenit acum să nu se fi agravat. Vă mulțumesc pentru gândurile bune. După câți prieteni am, cei doi dușmani nu mai contează. Acum regret că n-am inițiat o strângere de fonduri. Glumesc! Vă pup pe suflețel pe fiecare în parte. Legat de anunțurile înduioșătoare eu am un ghimpe. Nu sunt de acord cu atragerea milei prin poze cu corpuri mutilate, însoțite de texte lacrimogene. Mi se par chiar duse la extrem. Sunt împânzite rețelele de socializare cu poze ale copiilor suferinzi. Primesc anunțuri cu copii bolnavi de cancer, aceleași de când mi-am făcut cont pe Facebook. Când vor înțelege oamenii că nu așa se fac strângerile de fonduri? Pentru a ajuta astfel de cazuri se organizează campanii, cu acte justificative ale diagnosticului, cu posibilități de verificare a direcției fondurilor, cu un calcul precis al sumei necesare. Nu se bate pe burtă și se scoate suma. Vă mulțumesc încă o dată pentru gândul bun!

PROSTUL ESTE UN INTELIGENT ASIMPTOMATIC

Am ajuns la cabinetul stomatologic destul de devreme ca să am timp să-mi trag sufletul și să-mi adun curajul împrăștiat „depetemiriunde”. Spun de curaj pentru că în fața medicului stomatolog tremur ca varga și-mi transpiră mâinile, deși niciodată nu am mers la dentist din cauza durerilor de dinți. Am fost atentă dintotdeauna cu dinții mei și când am observat o carie cât o gămălie de ac m-am prezentat la cabinet udă leoarcă de transpirație provocată de emoții. La fel mi se întâmplă și în cazul consultațiilor de rutină. Dar, să revin la ziua de ieri. In fața ușii cabinetului mai așteptau trei persoane, deși știam că nu ne mai înghesuim în săli de așteptare în care făceam, în vremurile de curând apuse, adevăratele șezători cu croșetat, tricotat, citit și, mai nou, jucat pe telefon. Știam sigur ora la care fusesem programată, că doar cu o zi înainte am fost chestionată (termen minune, va spune cineva dându-și ochii peste cap), prin telefon, despre covidul din viața mea. Cele trei persoane borboroseau ceva între ele, ceea ce m-a făcut să cred că erau împreună. Femeile, probabil mamă și fiică, se bâțâiau de pe un picior pe altul de nerăbdare, bărbatul stătea spășit de parcă fluierase în biserică. Când ușa cabinetului s-a deschis, cele două femei s-au repezit în sala de așteptare, fără să salute, fără să se prezinte, neținând seama de împortivirea doamnei stomatolog. „Nu intrați, nu aveți voie, nu sunteți programați” s-a auzit abia vocea doamnei doctor printre urletele celor două femei dezlănțuie. „Nu e bună, îl doare, îl jenează, am dat o grămadă de bani, să vă lăsați de meserie” auzeam ripostele femeilor ca ieșite din minți. Bărbatul rămas cu mine afară stătea rezemat de balustradă și încercă să scoată de la mine validarea adevărului lui. „Are dreptate soția, am dat o grămadă de bani pe proteza aia care mă doare”. „Care vă jenează” îl corectez eu șoptit să nu deranjez balamucul din sala de așteptare. „Da, așa e, bine îi spune, are dreptate” confirma domnul ripostele ce se auzeau de dincolo de ușă”. Apoi către mine: „Mă crede prost! Eu nu sunt prost, doamnă. Și eu am facultate ca și ea. Am fost inginer douăzeci și cinci de ani.” „De aia v-ați angajat secretară…” îmi spun în gând amuzându-mă de curajul ce îl avea în fața mea. Pentru câteva minute s-a instalat liniștea, apoi ușa s-a deschis și doamna doctor i s-a adresat domnului. „V-am programat pe data de… vă rog să veniți singur!” „Ba viu cu el, că io știu” a tunat doamna într-o ardelenească pocită. După ce ușa s-a închis în urma noastră, doamna doctor a rostit ca pentru ea: „Ăsta se numește bărbat. De-aș avea un soț ca ăsta, atâta aș fugi cu el, până l-aș pierde!”

SALT ÎN CIVILIZAȚIE

Sâmbătă am ieșit la cumpărături după multă vreme de stat în casă. Ultima oară am ieșit în oraș, în ianuarie când am fost la manichiură și pentru că am prins o zi friguroasă, mi-am jurat că nu voi mai ieși din casă până la vară. Așa s-a întâmplat, deși a fost doar un gând aruncat în vânt. M-am urnit greu să plec, pentru că-mi transformasem casa într-un fel de eprubetă care să mă ferească de relele pământului, în care chiar mă simțeam bine. Mi-am pregătit ieșirea cu ceva timp în urmă, de parcă m-aș fi dus la nuntă. Două baiuri aveam care îmi dădeau bătăi de cap: purtatul măștii, pe care oricum nu o aveam, pentru că sufăr de claustrofobie și măsurarea temperaturii. Cu masca m-a rezolvat Geta, unul din îngerii mei păzitori ce-i responsabilă cu ”ia de-aici și taci!”. Măsurarea temperaturii și acum îmi dă furnicături pe șira spinării. Nu putea să fie în căminul de la Craiova îmbolnăviri în masă că ni se măsura temperatura la toate, preventiv. Când aveam 36 cu nouă era fericirea de pe lume. Mereu aveam 37 cu doi, 37 cu cinci, iar 37 cu opt avea valoare de bocet. ”Nu vreau la infirmerie că nu am nimic” mă jeluiam ca la mort. Deja mă vedeam luată cu izoleta de la Kaufland. M-a dus gândul să înghit, preventiv, un antitermic pentru a-mi înlătura teama. Am căutat în toată casa. Nu prea țin medicamente decât atunci când îmi sunt recomandate de medic. Am sperat să mai găsesc un piramidon expirat, rătăcit de pe vremea când aveam copiii mici. Nu am găsit așa că am plecat la risc, sigur după ce am scăpat de Erus care se ținea de mine ca scaiul de gubă (mantaua de blană a ciobanului- pentru neștiutori). Când l-am văzut pe domnul acela negricios că se repede la mine cu ”pistolu-i” din dotare, am înghețat. Pe bune! ”35 cu doi”- îmi spuse și-mi facu semn că sunt aptă să-mi stric banii în Kaufland. ”Cât?!” am întrebat nedumerită de rezultat. Am scăpat de cei cu izoleta, dar mă vor lua cei de la pompe funebre, că-s gata rece – mă gândeam în timp ce înaintam triumfătoare în magazin. Mă așteptam să văd totul schimbat că doar civilizația își vede de evoluție, mă gândeam eu cea care mă conservasem în timpurile dinaintea Covidului. Da, prețurile erau total schimbate. Prețuri noi, frumoase, mari! În rest ” Toate-s vechi și nouă toate”. Scăpată de teroarea temperaturii, mi-am canalizat arenția pe masca ce mă sufoca. Mă consolam cu gândul că, ea masca, îmi acundea cel mai mare complex al existenței mele. Prietenii știu de el! În timp ce eu vedeam în magazin doar bipezi camuflați de măști, eu am fost remarcată de forte mulți cunoscuți. Am rămas, doar eu, după Gorbaciov cu semn în frunte, mă ofticam că eram oprită tot la două minute să mă salute cineva. ” Vai doamnă, și eu i-am propus lui  Aurel să cumpărăm un de ăsta, și-și mută privirea pe scuterul electric,  dar n-a vrut! A fost atât de orgolios, el care fusese un munte de om la viața lui…și mare crai” – și ultima remarcă îi transfomase doamnei de după mască, lacrimile din ochi, în licărirea altor vremuri. Am încercat o fugară amintire a câtor Aureli mi-a fost dat să cunosc în viața mea, dar am renunțat repede. Dacă nu mi-a fost dat să-i cunosc perioada ”de crai” restul nu mai contează, m-am amuzat protejată de mască.

Printre rafturi mi-a fost dat să mă întâlnesc, de câteva ori, cu domnul ce-mi măsurase temperatura la intrare. ”Ăstuia i-a îmbâtrânit pistolul, de nu mai are încredere în el” mă gândeam că s-o fi dumirit, după ce mi-a dat verde să intru, că temperatura ai nu poate fi reală. Nu, nu a fost așa. Domnul, bine intenționat, se ținea de mine ca răul de creștin, ca să-mi vină în ajutor în caz de nevoie. Da, și mi-a fost! La raionul de lactate mi-a fost cel mai destoinic ghid. Apoi mi-a croit potecă spre casa de marcat, de cei ce stateau la rând, probabil, credeau că am Covid.

În timp ce mă îndreptam spre ieșire, domnul mi-a recomandat să am grijă de mine și să fie atentă la trafic. Mi-am dat la o parte masca să-i împodobesc mulțumescul cu un zâmbet și l-am întrebat. ”Ce indică pistolașul ăsta, temperatura sau coieficientul de inteligență? că la fiecare din ele știam că am alte valori” Temperatura, doamnă, temperatura!” m-a asigurat domnul. ”M-ați liniștit!” am spus râzând. Voiam să știu dacă am dreptul să-mi cheltui singură banii.        

VOIA LUI

Din nemurire-ți fac altar și-ți pun sub pleoape asfințitul

Că ceru-a coborât sub stele, să-mi pună-n palme infinitul

A mijlocit la ruga mea, m-a renăscut să-ți fiu doar ție

Diapazon în ritmul vieții și versul pur din poezie.

Dintr-o clepsidră cu nisip am scos secundă cu secundă

Și croșetez pe îndelete eternitate… să-mi ajungă

Să te iubesc și să te mângâi cu palma mea cu praf solar

Să-ți șterg vreo undă de-ndoială, sau poate gândul solitar

Știi ce-am să fac, să ne iubim, nu doar un an, ci mii de ere?

Din sărutări și-mbrățișări voi face două emisfere

Le-oi plămădi, le voi croi, tu doar lumină să le pui

Și să-L lăsăm pe Dumnezeu să pună har și voia Lui