DESPRE CEARTĂ

In această dimineață am asistat la o bătaie de stradă între o femeie și un bărbat. Cum mi s-a părut mai mult o hârjoneală, un fel de dragoste cu năbădăi, unde bărbatul era cu „nu da, nu dat! …tu-ti gura matii!”, mi-am dat seama că este o ceartă de aia care face frumoasă împăcarea. Am intuit bine că nu după multă vreme, femeia s-a dezarmat singură de vergeaua din dotare. Văzându-i că se îndepărtează liniștiți am trecut la analiza faptelor ca nu cumva să nu fii îndeplinit regulamentul unei bătăi. Deci au început cu cearta, nu au trecut imediat la dat și încasat pumni ca cei de la box. Limbajul a fost adecvat străzii, deci bătaia a îndeplinit condițiile regulamentare.

Cu mulți ani în urmă, într-un mijloc de transport în comun, de la Gara de Nord până la gara Progresul am asistat la o ceartă între două doamne. Se făcuse liniște în tot autobuzul ca vocile neîncăpătoare ale doamnelor sa aibă loc. Nu au tăcut niciun moment. Vorbeau încălecat, se rățoia una la alta, dar una n-a cedat. „Observi ce vocabular elevat au doamnele?” mi-a șoptit Mariana, prietenă mea, cu care mergeam la Giurgiu unde urma să-mi petrec vacanța de primăvară. Așa era. Doamnele foloseau un limbaj academic de mie mi-ar fi trebuit un DEX ca să fii înțeles care era obiectul disputei și ce-și reproșau. O vreme, m-am amuzat, cu Mariana, pe seama limbajului ca de tribună al doamnelor.

Acum nu de mult am fost invitată să mă înscriu într-un grup literar. Zis și făcut, că doar și eu sunt „poiată” ce aia a mea! M-am înscris și am început să postez. Ba mai mult, doamna care administra grupul, mă îndemna să comentez la postările altora, așa ca să mișcăm activitatea. Am postat, am comentat și la ce-mi plăcea și la ce nu-mi plăcea, că doar să minți nu e greu. Știu să mint exact ca tine cel/ cea care tocmai ai exclamat: „bine că recunoști!!!” Așa, deci mi-am intrat în rol imediat. Nu m-a băgat nimeni în seamă, doar doamna administratoare a grupului. Dar nici „poeții” între ei nu se deranjau. Până într-o zi în care cineva a reclamat că într-un concurs de poezie, nu s-au dat premii pe merit și că premiul cel mare i s-au atribuit unui domn ce scrie poezii unei doamne căsătorite. Mno, și a început show-ul în limbaj „poetic”. Curgeau mesajele cu și despre domnul divorțat, precum și despre măritișul doamnei destinatare a poeziilor de dragoste, că nu puteam să le urmăresc. Apoi curioasă din fire m-am dus pe profilele lor și am constat că „mă-sa” fiecăruia avea cratimă. Cum eu nu mai am mamă, am ieșit din grup ca nu cumva să-mi ceară careva cratima ce o aveam în plus.

Am rămas surprinsă de ușurința cu care se trecea de la un limbaj care te mângâie, la unul ca un pumnal. Pentru asta cred că trebuie să ai atitudine flexibila ca să nu derapezi în exprimare. Eu, de exemplu, deși comunic ușor, nu fac față unei dispute. Bine, eu certurile le exclud cu desăvârșire. Consider că am atâta școală încât să nu folosesc un limbaj de „ciuri-buri” (limbaj buruienos), și îmi lipsesc diplomele academice care sa mă ajute să mă cert frumos. O prietenă îmi spunea că studiile nu sunt o garanție a unui caracter diplomatic. Îmi pare rau, eu rămân și am să mor cu această pretenție.

ADI

Pe Adi, nu-mi aduc aminte sa-l fii cunoscut în copilărie, deși așa susținea. Mi-a adus multe dovezi în acest sens. De exemplu: știa că nu-mi plăcea ciocolata și cașcavalul. I le dădeam lui, cu dragă inimă, când ne întâlneam prin centrele de recuperare. Îl ajutam să mănânce și să se îmbrace, pentru că el avea și mâinile bolnave nu doar membrele inferioare. Asta, chiar, nu-mi aduc aminte. Oricum pe unde am crescut eu, întrajutorarea era la ea acasă. Ar fi fost imposibil să-i țin minte pe cei ce m-au ajutat și pe câți i-am ajutat, mai ales că toți aveam nevoi, mai mari, sau mai mici. Apoi de acolo, cred că, mi se trage faptul că uit după ce îmi ofer ajutorul. Nu uit intenționat. Mă perpelesc, mai degrabă, când mi se cere ajutorul și nu-l pot da. 

Să mă întorc la Adi. După ce m-a găsit pe Facebook și m-a convins că ne știm de undeva, odată fiind într-un concediu la Felix, l-am vizitat la  căminul-spital din Oradea, unde era internat de peste patruzeci de ani. Nu am regăsit imaginea copilului de odinioară nici după ce am șters cu gândul  urmele timpului trecut peste chipul lui. Înconjurat de cărți, cu laptopul aproape, pus pe masa pe care i se aducea mâncarea și cu firul de oxigen  ce aștepta cuminte pe perna, Adi m-a primit cu un zâmbet discret. Îmbrăcat cu pantaloni gri, călcați impecabil, cu cămașa de culoarea cerului, s-a pregătit ca pentru o  întâlnire de afaceri.  Am stat de vorbă aproape două ore, după care am plecat, cu regret, spre hotelul în care eram cazată. Sobru în general, ușor amuzant pe alocuri, mi-a făcut impresia unui intelectual citit și bine informat. Cu stupoare am aflat că a terminat doar gimnaziul. A trăit doar cu mama, cadru didactic de profesie. Tatăl, ofițer de prin Mehedinți, i-a părăsit după aflarea veștii că el, Adi, avea să rămână cu sechele după piliomielita. Demnitatea cu care i-au redat libertatea, mama lui și mai apoi și el, „ca măcar el să fie fericit”, m-a uluit. Faptul că mama își pomenea fostul soț în rugăciune, până a închis ochii pentru vecie, mi se părea ireal. Adi, spunea asta cu un zâmbet îngăduitor, fără ură, fără reproș, fără resentimente. Și respectul pe care l-a câștigat în acel centru de îngrijire nu era de neglijat. „Aveți nevoie de ceva, d-le Angelescu? s-a ițit pe ușă un cap frumos al unei tinere infirmiere”. „Nu, mulțumesc, săru’ mâna!” a făcut dovada relației lui cu personalul centrului. Deși dibaci în vorbe, nu și-a exprimat nicio nemultumire. Nici de soartă, nici de viață, nici de legislație care intrigă pe toată lumea, nici de clasa politică, nici de rudele cărora le-a lăsat un apartament spatios. „Săracii, n-aveau niciunele, dar aveau doi copii mici. Al lor e viitorul”, spunea aruncându-și privirea albastră până departe prin zidul din față.  Fără să-l întreb ceva, mi-a spus cât a vrut el să aflu. Rezervat, discret, distant, respirând din când în când din furtnașul de oxigen și repunându-l firesc pe pernă, continua să vorbească, vrând parcă să-mi alunge atenția de acolo. Mi-a mai spus că vorbește și scrie perfect trei limbi straine…degeaba!!!” și a râs zgomotos cu râsul lui masculin. „Mi-am alungat plictiseala, Crina, și nopțile cu nesomn. Nu dorm nici acum, dar nu iau nimic pentru că nu peste multă vreme voi dormi destul.”

Despre mine știa câte ceva din copilărie. Multe, chiar, în ciuda faptului că eu nu mi-am încărcat memoria cu nimic despre el. Apoi facebook-ul m-a pârât, de-a aflat și mai multe.  Prea multe, m-am amuzat în timp ce conduceam spre hotel. Doar a fost o perioadă în care mi-am pus viața pe platformele de socializare cu îndemnul „ia de-aici!”

Ușor, ușor mi-a spus că singurul lui regret era că nu a avut șansa să-și reverse iubirea peste un suflet. Să fie iubit, nu a sperat niciodată. „Nu, Crina, nu sufletul contează!” A râs, chiar a râs încă o dată,  conștient fiind de naivitatea frazei.

Am zâmbit. Nu cu discreția aceea a lui. Îmi venea să-i spun că n-a pierdut nimic. Am tăcut. Nu am intrat îm miezul subiectului ”iubire”. Mi-aș fi pierdut și dramul acela de feminitate care pălea în fața bărbatului din fața mea ce-mi vorbea cu atâta profunzime de ceva ce nu trăise.

Acum când Adi nu mai este printre noi, îi spun că poate vede ce scriu eu. Nu, Adi, nu ai pierdut nimic. Iubirea aici pe pământ nu este nici cum mi-am imaginat-o eu cândva, nici cum ți-o imaginai tu. Poate o întâlnești acolo. Doamne ajută să te ajungă cuvintele părintelui Cleopa: ” Mănânce-te raiul să te mănânce!”

IUBIRE ORFANĂ

Iar ceru-și scutură apusul și-n gene am perdea de ploi

Un gând îmi spintecă-ntrebarea ce-am să mă fac fără noi doi?

Mă rătăcesc peste abisuri și vântur tot ce am iubit

Încerc să-mi cânt balade-n flaut, după un portativ știrbit

Sub pleope-mi doarme roua serii și te privesc cu ochi blajini

Iar gându-mi spintecă-ntrebarea de ce suntem ca doi străini?

De ce-mi duci visurile toate să le adormi în nopți străine?

De ce le cari, orfane-s ele, și bați la uși de noi destine?

Un sfetnic noaptea la taifas, a înțeles care mi-e vrerea

Mi-a spus de ce iubirea doare și unde pleacă-apoi tăcerea

Când răsăritu-a spart găoacea și m-a găsit cam speriată

I-am spus că cu iubiri orfane nu facem lumea mai curată

Sub pleoape mi-a pus roua nouă culeasă proaspăt de pe frunze

Iar cu un  mac  mi-a scrijelit o nouă rană-apoi pe buze

Și a plecat ca un poștas să-mpartă raze pe alei

Eu am rămas să prind parfumul a ultimelor flori de tei

CEL MAI NEIUBIT PĂMÂNTEAN

Astăzi am aflat că ți-ai închinat fruntea peste noapte. De patru anotimpuri mă ameninți că e ultimul. Ultimii maci, ultimele frunze căzătoare, ultimele zăpezi …da, și ultimile crenguțe de mâțișori virtuali ce au ținut loc de mărțișor. Nu te-am crezut. Am tot sperat că mă păcălești. Acum ai plecat serios. Nu puteai să mă mai păcălești o dată? Măcar câteva zeci de anotimpuri. Scriu aceste rânduri așa cum m-ai rugat. După plecarea ta. Le vei citi oare? Oare voi cuprinde în câteva rânduri cuvinte care să convingă că a plecat ”cel mai neiubit pământean” așa cum te considerai tu? Nu ai fost iubit precum ți-ai fi dorit. Dar câți oameni nu duc spre nemărginire neîmpliniri ale sufletului? Nu ai fost tu ”cel mai” așa cum am încercat să te conving în repetatele noastre conversații. Nu ai fost nici frumos, nici deștept, nici bogat, nici sănătos după cum, chiar tu, te ”lăudai”. Dar le recunosteai și ți le asumai pe toate acele ”nici” ce te făceau cel mai agreabil bărbat din lumea noastră. Acum când rătăcești printre stele, vântul plânge peste tăcere ta. Ți s-au întunecat amurgurile și multe răsărituri vor suspina în urmă-ți. Ești înger adevărat acum. Îngerii adevărați nu au aripi sfâșiate. Doar unii oameni vin pe pământ răniți de ploi ca să li se risipească visurile printre degete. Știi, Adi, mi-ai lăsat sufletul pustiit. Și, spre surprinderea ta, nu este nevoie să mă adăp la un izvor de lacrimi ca să-ți plâng plecatul. Și ca să fiu sinceră până la capăt, nu te vom uita noi cei ce te-am cunoscut, dar în urma mea am văzut cum, încet, se plămădește uitarea.  Drum bun, Adi! Spintecă infinitul și croiește drum pentru cei ce te-au iubit, chiar dacă nu te-au iubit cu iubirea pe care ți-o doreai.

 ÎMI EȘTI

Mi-ești valul cu sare, mi-ești foșnet de vânturi

Mi-ești visul cenușă și murmur de gânduri

Mi-ești ploaie de vară și talpă de cer

Ești limpede rouă și-adâncul mister

Îmi ești rătăcire și drumul croit

Îmi ești rană crudă si vis risipit,

Îmi ești plâns pe gene ce nu-l pot ascunde

Mi-ești timpul uitat risipit în secunde

Mi-ești lumea pierdută în alte destine

Ești totul întreg spus în vorbe puține

Ești ultimul zbor sfâșiind răsăritul

Ești cel ce-a-ndrăznit să îmi ia infinitul

Un astru în zodie scris, mi-ai fi fost de ajuns

Dar îmi ești întrebare, și tu-mi ești răspuns

JOC

Hai vino-aşa cum ai promis, te-aștept
Să nu mai faci ca-n anii ce-au trecut.
Când te-ai jucat cu mine pe nedrept
M-ai pus s-aștept, dar tu n-ai apărut

Hai, vii să bem cafeaua dimineață?
Că singură nici asta nu e bună
Chiar de-ți vei pune-un zâmbet fals pe față
Măcar să fim o oră împreună

Sau vino la amiază, de ți-e bine
Sau la un ceai, nu mai băga de vină
Hai, vino pregătit să stai cu mine
Că ”dorul” de minciună-ți mă termină

Mai bine vino seara la un vin
Să-mi mai vorbești în versuri și citate
Să-mi spui ce crezi de viață și destin
Și să m-asiguri de fidelitate

Să știi c-aș prefera să vii pe seară
Că bând un pic de vin devii mai ”șui”
Și-ai să-nțelegi pentru întâia oară
Că nu mai cred o iotă din ce-mi spui

”SINCERITATE”

Așa-i că fiecare are măcar o ”prietenă” sau un ”prieten” sincer, sincer? Atât de sincer de-i iese sinceritatea prin toate găurile: prin ochi, prin urechi, prin nas, prin piele, pe gură (mai ales pe gură!!!) și prin alte locuri ce put. Mno, unii mai ”norocoși” au poate două sau mai multe ”prietene” de astea, sau prieteni de ăștia ce le scanează toată existența. Nici eu nu am scăpat. Aceste persoane știu ca nimeni alții să-și arate „bunele” intenții. „Șșșt, ai un rid oribil pe frunte. Îți spun ca să iei măsuri, că nu te avantajează deloc”. Te uiți în oglindă. Confirmi că are dreptate „sincera”. „Ai nasul mare și borcănat” îți aduce aminte de parcă nu ai știi. Iar consulți oglindă și te gândești că „sincera” vede hidoasă realitatea. Confirmi! Și tot așa îți face inventarul defectelor cu cele mai „bune” intenții. Încet, încet îți sugerează că, toată, ești o adevărată greșeală de creație. Nu te-a convins? Ii convinge pe alții, mai ales pe cei bușuliți pe tine. Și are argumente: ”a confirmat și ea”. Dacă întâmplător primești aplauze, vine ”sincera” și le sparge ecoul. ”Sunt false, știu eu. Nu știi tu ce se vorbește, în spate, despre tine” îți spune ”sincera” cu cea mai mare convingere. Și da, în spate se spun multe, despre care habar nu ai. Dar cel mai mare succes îl are când îl abordează pe ”fostul”. Mai ales dacă acesta așteaptă validarea convingerilor lui în ceea ce privește  relația apusă cu tine.  Mno, cu el stă ”sincera” și clevetește până la ore târzii din noapte până ajunge la concluzia că și el este o greșeală de creație. În cazul în care cele două ”greșeli de creație” vor riposta, ”sincera” va posta pe rețelele de socializare lozinca: ” Trăim vremuri când minciuna îi apropie pe oameni, iar sinceritatea îi desparte”. Likeurile vor curge  , dar puțini vor fi aceia care se vor întreba: Ce fel de sinceritate desparte oamenii?

CEL MAI BUN PĂRINTE

Plecasem devreme din Satu Mare ca să câștig timp de stat la taifas cu Ghiță, un fost coleg de liceu. Aveam ceva treabă în București și de obicei împărțeam drumul în două rămânând o noapte în Sighișoara. De data aceasta stabilisem cu Ghiță că voi poposi la el pentru a depăna amintiri. Era din județul Mureș, dintr-un sat în apropiere de Iernut. Un foarte bun coleg, un prieten de nădeje cu sufletul făcut pachet, gata să-l dea oricărui doritor. Fusese căsătorit cu Rodica, colega mea de clasă care se prăpădise mult prea devreme, lăsându-l să crească, singur, un copilași de nouă ani. Când urc la volan, m-aș duce și m-aș tot duce, unde și-a dus mutu iapa, atât de mult îmi place să conduc. În general sunt un fel de Scufița Roșie, de aș lua-o și pe arătură după fluturi, sau aș valsa cu mașina pe șosea savurând traseul. De această dată mă grăbeam. Doream să ajung cât mai repede să stau la umbra amintirilor cu Ghiță. Nu am oprit niecăieri, nici să mănânc, nici să-mi beau cafeaua în tihnă, așa că aveam multe urgențe când am ajuns în localitatea cu pricina. Luasem forma scaunului, după ce m-am învârtit, ca o curcă beată, căutând singurul bloc din acel sat și vedeam albastru de foame. Când m-a văzut Ghițucă în scara blocului, l-a podidit plânsul de bucurie. Mi-a plâns, un plâns, pe un umăr și alte două pe celălalt, de era să fac pe mine. I-am șoptit asta la ureche și lăsându-l în scară cu niște vecine, am intrat în casă să-mi văd de ale mele. Când m-am întors, Ghițucă scria o rețetă de zacuscă cu morcov pe care i-o dicta una dintre vecine. Alta îi relata cu lux de amănunte procesul tehnologic, începănd de la semănatul mocovului până la transformarea lui în îngrășământ natural. Ghițucă nota și punea întrebări. Vecinele vorbeau trei odată. Eu în spatele lui Ghițucă invocam rugăciuni. ”Haide Ghiță că-ți stabilesc eu cantitățile zacuscăi, prin regula de trei simplă, sau prin teorema lui Pitagora – știi că mă pricep, numa hai odată că mă ia cu amețeală”, i-am spus mai în glumă mai în serios. În bucătărie aragazul pufăia ca locomotiva Malaxa. Trei oale pe aragaz și o tavă în cuptor. Pe masă erau pregătite îngredientele pentru a pune la conservat castraveciori. ”La ce să te ajut?” mi-am oferit disponibilitatea de a pune și eu mâna pe ceva. ”La nimic”, a venit răspunsul. Tu odihnește-te! Oricum nu știi. Și avea dreptate. Nu știam regulile lui. Pe oala cu supă cu găluște nu se pune capac. Doar pe cea cu tocăniță se pune capac. Oala cu sarmale trebuie descântată. În asta se învârte de la stânga la dreapta. În cealaltă de la dreapta la stânga. În asta se pune sare după al șaptele clocot. În cealaltă punem sare dacă oala face cerere scrisă și parafată de polonic. Dând indicații contabile unui coleg de serviciu la telefon, m-a lăsat câteva minute singură că Ghiță s-a dus, ca un titirez, să regleze, unei vecine, o maioneză tăiată. Amețită de regulile, de tot felul, ale lui Ghiță , și rămasă singură preț de un reglat de maioneză, am căutat cu gândul, urmele Rodicăi sau mai degrabă lipsa ei. Spiritul ei era acolo ca un far și-i veghea lui Ghiță drumul. Greul pământean l-a luat cu ea, ca tatăl copilului ei să nu simtă povara de părinte singur. Lacrimile i le-a lăsat să curgă în voie pentru eliberare de gânduri, de ofuri, de năduf.

Am sporovăit până noaptea târziu. Ghiță a plâns fiecare amintire, fiecare fotografie din anii de liceu, fiecare scrisoare primită de la colegi în vacanțe sau, mai târziu, după terminarea școlii.

L-am lăsat pe Ghiță plângând așa cum l-am găsit. Gândul mi-a rămas cu el. Nu l-am întrebat nimic din ce ar fi puput să-l răscolească mai mult decât era răscolit deja. A spus cât a vrut, sau a putut să lase la vedere. Din caracteristicile bărbătești îi mai rămăsese mustața. Rodica era înmormăntată în el, în suflet și simțiri. Am aflat că în creșterea copilului, a apelat la o bătrână din sat care să-i poarte de grijă în lipsa lui. Apoi partea feminină în creștere și educare nu trebuia să-i liprească, se justifica el. M-am abținut greu să nu-i spun că după gesturile feminizate ale lui, copilului i-ar fi trebuit mai degrabă un element masculin pentru formare.

Acum câțiva ani s-a prăpădit și el. A plecat poate să-i spună Rodicăi că și-a îndeplinit misiunea. Sau poate că dorul de ea l-a măcinat. Sau poate să-și ducă promisiunea dragostei lor până la capăt, aceea de a fi cu ea un veac și zece mii de ere.

Am aflat de pe facebook, unde copilul anunța plecarea lui. M-a marcat expreia folosită de băiat: ”cel mai bun părinte”! Nu cel mai bun tată. Știa el ce a știa..

VIS STINS

S-a stins Ani. S-a stins ca un tăciune luat, cu fărașul, din vatră și aruncat lângă gard. Da, acolo lângă gardul în care fusese uluc o viață întreagă. Sunt câțiva ani de-atunci, dar nu-mi pot ierta urâtul de a-i asculta veșnicile ei reproșuri: ”tu nu ai timp niciodată! ți se arată să mă suni după atâta vreme? ți-e greu să vii pe la mine?” mă apostrofa într-o ardelenească neaoșe . Niciodată nu mă întâmpina cu vorbă bună, deși omul acela de mai puțin de un metru înălțime, era toată bunătatea din lume. Suferea de sechele de rahitism și rămăsese mică, dar avea o gură spartă de o poreclisem ”sirena lui Roaită”. Mi-a fost dat să o cunosc la începuturile mele de om matur. Lucram în aceeași secție înainte de a lucra în contabilitate. Soarta a făcut să locuim în același bloc, ani buni. Aveam cam douăzeci și un pic de ani, dar cu mintea vraiște. Ani, mă mai aduna din rătăciri arătându-mi calea firească a celor peste douăzeci de ani ce-i purtam pe umeri. Eram la vârsta la care mă încurcau banii. Mă simțeam mai bine când le duceam dorul, decât să le fi purtat de grijă. Ani m-ar fi băut într-o lingură de apă. Nu m-a slăbit din ceartă, cât a trăit, de când a aflat că am dat pe o tigaie și un polonic aproape o jumătate de salariu. ” Ț-am adus mâncare, că te-a sufla vântu odată și n-oi pute fuji după tine…” mă obliga să mănânc sandvișul cu unt și salam de șuncă atât de rare în acele vremuri. Se trezea în creerii nopții și mergea la toate rândurile ce se formau la magazine. Ajungea la serviciu cu sarsanalele pline cu ce găsea. Eu mă dezbrăcam de somn, pe drum, și ajungeam la muncă mereu întârziată, unde o găseam pe Ani certându-se cu șefimea pentru mine. ”Lăsați fata în pace, boșorogii dracului!” Apoi, borborosind cu năduf, mă lua la omor: ”Iară ai cetit tătă noaptea, tu?! Ț-am zâs de atâtea ori să te culci mai devreme!” Era căsătorită cu Fiul risipitor, care se făcea nevăzut când iarna-și dezlâna ultimul cojoc, și apărea, ca și când s-ar fi întors din balcon, unde fusese la o țigară, când toamna-și trăgea căciula pe urechi și-și băga capu-ntre umeri. Ani îl primea cu gura ei spartă, care hodorogea, cam degeaba, pentru urechile lui Tudor. Rubin era sufletul și cerul ei. Avea câțiva anișori când am răsărit eu la orizontul Anei. Ne-a crescut împreună. Pe Rubin îl ducea la cămin, pe mine mă lua la lucru cu ea, ca să nu mă scape din ochi. Așa le spunea colegilor. A stat cu ochii pe mine până m-am căsătorit. Apoi când eu am trecut la contabilitate, drumurile ni s-au despărțit. Când avea treabă pe la birourile cooperativei, trecea negreșit, pe la mine. Îmi spunea că eram cea mai frumoasă de acolo. Cum altfel? Doar ea mă crescuse cu adevărat. Și cum cioara are cel mai frumos pui, Ani de ce nu l-ar fi avut pe al ei? Anii au trecut și îndeletnicirile noastre au creat fiecăruia drumuri cu interese proprii. Pentru Ani am fost un reazăm, eu, mai apoi. Nu, de bani nu avea nevoie. Am fost pocalul în care-și vărsa lacrimile, durerile și oful. Nora, venită în lumea pe care o frământase cu mâinile ei, îi știrbise povestea. O împinsese în odaia din fund cu tot cu bibelourile și mileurile în care-și îngropase sufletul de viu. Bolnavă, tristă și însingurată nu și-a găsit liniștea nici în uscătoria de alături a apartamentului în care nu mai încăpea, transformată în garsonieră. Ani a dispărut în necuprins la un sfârșit de vară. Norii cărunți ai acelei zile, mi-au plâns plânsul. Nu am ajuns la îngropăciune, însă foșnetul gândului meu a atins cerul. În picăturile ultimei ei ploi i-am pus un strop de cer și de atunci, cu fiecare adiere de vânt, îi trimit un ecou al mulțumirilor mele nespuse.

MI-AI FOST…

Mi te-am brodat în palmă ca pe un ultim dar
Ca spicele și macii cusute pe-un ștergar
Când mâinile le-mpreun în rugă și-n cuvânt
Simți cum te-ajut să capeți candoarea unui sfânt?
Mi-ai fost leagăn de seara prin foșnete de vânturi
Și șoaptele ce sparg tăcerile din gânduri
Și tristul vis mi-ai fost plămădit în uitare
Și ochi deschis mi-ai fost, și far în căutare
Nerostire mi-ai fost în vorbele mute
Pe toate le-am închis în tâmplele-mi cărunte
Și dacă-ar fi să vii căutând iar iubire
Aș vrea să îți pot face vaccin de nemurire

TE IERT! MĂ IERȚI?

Au inflorit din nou cireșii, întinerind din nou pământul

Iar gândurile mele toate, s-au dus unde se duce vântul

Încă mai caut șoapte stinse în părul meu de doru-ți nins

Sub pleoapă-mi doarme licărirea speranțelor ce nu s-au stins

Îți caut mergerea mereu prin iarba crudă și prin frunze

Și pun străjeri de rugăciune întâiului sărut pe buze

Croiesc poteci către apusuri sperând că le-om călca desculți

De nu s-or împlini aievea, măcar te rog să nu mă uiți!

Cireșii ning petale albe cântând romanțe-n glas de rouă

Îngenuncheată-nalț o rugă la trunchiul cerului ce-mi plouă

Și iar îi cer, să mi te dea…iar dacă nu…ca mângâiere

Îi cer să nu te pot uita. Atâta-i cer. Să-mi dea putere!

Prin gene-mi desfrunzește plânsul dorind odată să m-alinți

Să te privesc căprui și galeș cu ochii mei cândva cuminți

Când viața-și tremură apusul, măcar acum să nu mă cerți

Îți mângâi pleoapa…și te iert! Atinge-mă…și să mă ierți!