ȘI EU ȘI TU… ȘI TU ȘI EU…

Mă urmărește încă imaginea păianjenului strivit pe piatră, ce mi-a umbrit bucuria eliberării lui Erus din curtea vecinului plecat în străinătate. Cum a ajuns acolo nu are importanță. O vecină m-a ajutat să urnesc o piatră și să scot ulucul gardului improvizat pentru a elibera câinele rătăcit în curtea de alături. Nici n-am apucat să mă sperii de păianjenul căruia-i stricasem liniștea și tihnă casei lui, că doamna l-a strivit cu o repeziciune uluitoare. Deși sunt profund marcată de întâmplare, i-am mulțumit doamnei pentru ajutor, i-am zâmbit și mi-am văzut de drum ca o Iudă. Eu nu învăț privighetoarea să cânte și nici nu sunt instanța morală a nimănui. E vinerea neagră și simt cum cerul a coborât sub stele ca atunci când Mântuitorul a fost răstignit. Astăzi tăcerea și neridicatul de mână ar trebui să semene sfințenie. Una dintre cele zece porunci este „să nu ucizi”. Pe cine? Vine întrebarea. Nu se specifica nicăieri ca să nu ridici spada doar asupra omului. Așa cum nu este specificat că aproapele pe care ești îndemnat să-l iubești ca pe tine însuți, trebuie să fie neapărat un om. Astăzi se postește și se ajuna încheind postul sfintelor Paști. Oare câți vom mânca din mielul ucis, conștienți că și el a avut suflet? Câți vom conștientiza că fiecare piatră, frunză, fir de praf, pașii drumurilor și cât cuprindem cu inima și cu mintea, poartă adierea sfințeniei lui Hristos? Spun că m-am comportat ca o Iudă pentru că nu am avut curajul să-i spun doamnei că nu a făcut bine. Că trebuie să privim pe oricine ca pe o rugăciune și că nu știm prin ochii cui ne privește Dumnezeu. Și că măcar astăzi să ne amintim că nu trebuie să luăm ceea ce nu putem da. Să stăm de vorbă cu Iuda din noi… ȘI EU ȘI TU… ȘI TU ȘI EU…

MNO,…CARE E CEL MAI IUBIT…DE DUMNEZEU?

Când am chef (și de cele mai multe ori nu am), vorbesc la telefon cu cel mai fericit pământean. El se autointitulează așa, iar eu nefericita universului, fac bube. Dacă nu i-ar fi jenă și dacă eu i-aș da apă la moară, ar fi in stare să mă sune de cincizeci de ori pe zi ca să mă întrebe nimic și să-mi dea aceleași răspunsuri telegrafice, la îndrăznețele mele întrebări prin care încerc să întrețin, cât de cât, o conversație. Spun telegrafice pentru că, frazele cu cinci cuvinte îi sunt de mare complexitate. Vorbesc despre unul dintre cei mai corecți oameni întâlniți în viața mea. Un coleg de liceu, rebel până la Dumnezeu, cu o inima cât o roată de car și bun de pus pe pâine. Un fel de pasăre a cerului care nu-și face griji pentru ziua de mâine. O conversație de-a noastră decurge cam așa: „El. Ce faci? De ce nu-mi răspunzi? Te-am sunat de multe ori. Eu. Am treabă, nu am fost lângă telefon, am fost în curte. El. Ce faci? Eu. Gătesc, fac ordine, pun haine la spălat, calc rufe. Tu cum ești? El. Fooooarte bine! Eu. Ce mai faci astazi? El. Mă odihnesc și mă uit la televizor.” Cam asta discutam. Răspunsurile lui sunt în exclusivitate aceleași, doar ale mele se schimbă. „Fooooartebinele” lui mă zgârie pe creier și uneori îmi dă de gândit. E mare lucru să fii mulțumit mai mult cu ce nu ai, decât cu ce ai. Lipsa sursei de încălzire iarna, buruienile, din curte, crescute cât casa, vara, wc în fundul curții, apa la zeci de metri sunt cele ce-i dau motiv de odihnă și de fericire. El e mulțumit că după iarnă vine vara cu căldură ei, că dă cerul ploaie să crească buruienile, că e bine că are toaleta în curte și apă în sat. El este liniștit și nu are insomnii niciodată. Nu judecă și nu invidiază pe nimeni. Și, dacă i-aș cere luna de pe cer, mi-ar promite-o, doar că așteaptă să fie pe fază când va avea culoarea roz bombon. Este poate omul ideal pe care l-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Fără grija zilei de mâine. Sau cel sarac cu duhul. Eu? Eu sunt cea defectă. Deși am tot confortul, încă mai vreau. Și ce am, vreau să schimb. Și mă stresez, și mă biciuiesc, și mă judec, și mă compar cu alții ce se maltratează singuri, și mă răstignesc pe crucea vieții si, de jigodie ce sunt, nu-i răspund, fericitului, la telefon. Și, nu pot să nu-mi fac griji pentru ziua de mâine, nici de mă pici cu ceară. Dar nici bogată-n duh nu sunt!

FIE DOAMNE VOIA TA, NU A MEA

Titlul este rugăciunea unui drag prieten. Rostită de el, am auzit-o prima oară. Sau poate că o mai auzisem, dar nu m-a pus pe gânduri ca atunci. O mare deznădejde te poate pune, cu toată încrederea, doar în mâinile lui Dumnezeu. Suntem obișnuiți să cerem, cu toată gura, lucruri materiale. Cu doar jumătate de gură cerem sănătate și doar când suntem încercați de boală. Iubire, vrem doar de la alții. Niciodată să o dăm noi. Apoi nu-i cerem niciodată să ne dea putere de a ierta. Dar alergăm cu sufletul la gura să fim iertați…de El de Dumnezeu. Suntem în postul Paștelui. Intrăm în săptămâna patimilor. Mulți dintre noi am mărturisit mecanic, sub patrafir: am mințit, am furat, cu fapta, cu vorba, sau cu gândul. Apoi ieșim de acolo considerându-ne neprihăniți. Nu o facem doar când nu mai avem nicio nădejde și ne rămâne doar mila Lui, ci alergăm plini de trufie ca să nu ne aplecăm în fața celuia ce i-am greșit . Da, nesocotim iertarea dintre oamnei. Câți dintre noi le-am cerut iertare, sau le-am spus prin viu grai și cu ochi curați, unor oameni că i-am iertat? Mulți nu avem curajul să-l privim pe celălalt în ochii, să-i punem o mână pe umăr și spășiți, să-i sărutăm odrazul. Rădem cu ochi murdari de cel rămas în urmă. Poate unii ne-am găsit așezarea și drumul. Ar trebuie să știm că nu suntem ” pâinea lumii-ntregi și vinul noii legi” Când Hristos ne-a dat cămașa albă a credinței, nu a tras la sorți. Ne-a dat-o fiecăruia în egală măsură. Păcat că nu o purtăm toți. Ne cocoșează, în schimb, povara vinei și a neiertării. Și ce zbuciumată viață este aceea neeliberată de vină! Dar Doamne, fie voia Ta, nu a noastră!

CARANTINA MEA

Cum o cheamă pe ziua de azi? Nu mai știu. Mi se pare că ceasul muncește degeaba. Ticăie acolo în legea lui înfulecând un timp pierdut. Și iar mă-ntorc. Nu, timpul nu se lasă pierdut. Ăsta sapă. Tace și sapă. Riduri. Noi ne roadem unghiile. Astăzi mi-am propus să ștrengăresc prin universe. Și am pornit. Am ajuns chiar până la capătul lui. L-am ștrengărit repede. Ce mi-e de la casă până la gard? Mno, ăsta-i universal meu. Până mai ieri scotoceam cotloanele universului meu mic de la fereastă. Cu priviri pierdute, fără culori, fără vise, fără parfumuri. Astăzi privesc spre primăvară. Cireșii mei înfloresc leneși. Au timp. Până ieșim din carantină vor termina și ei de înflorit. Își dozează  munca pentru a avea ce face încă o lună de carantină. Eu îmi pun întrebări. Apoi îmi răspund. Tot așa ca să-mi dozez gândurile pentru fiecare zi a încă o lună de carantină . Ieri toată ziua m-am perpelit cu întrebarea ” ce e viața?” Întrebare grea. Merită o zi întreagă de carantină. Și zilele astea-s lungi…ca zilele de post. Astăzi încerc s-o definesc. Viața este: un urcuș, un coborâș, o binecuvântare, un blestem, o bucățică de nemurire, o rugăciune, Ziua e lungă rău. Continui la definiția vieții. Deci mai este, ea viața: o clipă, un vârf, o cădere, un plâns, un gând pierdut și regăsit, o îmbrățișare, o fluturare de mână, o prietenie, o despărțire, o iubire. Până la sfârșitul zilei voi mai găsi cuvinte ce definesc viața. Mâine voi mai adăuga înșiruirii și cuvintele: un virus, mai multe virusuri, toare nesimțitele de virusuri, o pandemie, o carantină, o izolare, vindecare, moarte, durere. Abia aștept ziua în care voi adăuga ”întoarcerea spre civilizație”. Dar mai este până atunci. Acum îmi mângâi prezentul și trecutul pe care-mi pun capul în fiecare seară. Am norocul că am câteva suflete ce sunt săpate în palmele mele. Când mi-e dor, mă mângâ cu fiecare, pe rând. În fiecare zi, cu toți… pe rând. Să le simt căldura.      

EU POT

Te-ntemnițez cu totul în propria-mi tăcere,
Și hoinăreala ta încerc s-o neglijez,
Ți-ngădui rătăcirea cu-o caldă mângâiere
Și nebulosul vis încerc să-l luminez.

Mai retrăiesc trecutul cu noi frumoși nebuni
Și încă mai permit dorințelor să crească;
N-am să renunț nicicând la-acele slăbiciuni,
Pe când credeam că-mi ești ofranda mea cerească

Între atunci și-acum stă punte Dumnezeu
Deși tu nu mai crezi în forțele-i divine,
Te-ncătușează-un demon, în timp ce numai eu,
Mai cred în fericire și-un bine pentru tine.

Eu pot să strivesc zidul ce-ți urcă pe trufie
Mai pot să slăbesc lanțul ce te-a încătușat
Pot să trezesc și umbre ce dorm în poezie
Pot să înalț și rugi să-ți ierte vre-un păcat

Mai pot ce nu pot alții când sufletul te doare
Că viața ta-i la mine…și cred c-aicea moare!

IUBIREA DE SINE, IN ZILELE NOASTRE

Ieri am călărit internetul. Am stat ca o plantă și am butonat telefonul. Nu am făcut aproape nimic. Am citi de toate și nimic. Printre nimicurile fruzărite am dat peste un anunț despre un seminar online, de dezvoltare personală. Am mai citit și altădată despre astfel de seminarii, dar acum mi-am zis: hai să mă dezvolt și eu. Am început cu iubirea de sine. Prima oară m-am uitat în oglindă, să văd ce am de iubit. Puțin dezamăgită mi-am zis: dacă nu eu, atunci cine? M-am inspirat din declarația unui prietene care se dezvoltă și ea, nu doar personal, că a observat că de când își iubește părul, acesta este mai frumos.

Mno, m-am încurajat până peste poate de m-am și văzut o Afrodita a zilelor noastre. Că nu-i așa? doar imperfecțiunile ne deosebesc de zei. Apoi mi-am înclinat capul pe un umăr și m-am mângâiat ușor pe creștet. Cred că mi-am și șoptit ceva la ureche, dar m-a umflat râsul și mi-am stricat toată duioșia momentului. Apoi am mers în dormitor și punând rufele, călcate cu o zi în urmă, în dulap, am cam uitat de sinele meu. Întorcând-mă, am dat cu ochii de mine, în oglinda de pe hol. Mi-am amintit că este nevoie de încă o ședință de alintătură în terapia de înfrumusețare începută. Mi-am ciufulit părul în treacăt, ca și când aș fi avut altceva de lucru. Și chiar aveam. Am pregătit compoziția pentru o prăjitură de mălai. Așteptând să se coacă, m-am alintat cum se cuvine. Am stat de vorbă cu mine, m-am tras de limbă în dorința de a mă cunoaște mai bine. Da, am ajuns la concluzia că sunt o fată de treabă și că merită să investesc sentimente în mine. Ca să destind atmosfera, mi-am recitat ” Bivolul și coțofana”… așa ca să nu uit că în iubirea zilelor noastre, unul exploatează, iar celălalt este exploatat. Apoi am dat să scot prăjitura din cuptor și neatentă, cum sunt, m-am ars, așa cum fac de obicei. „Proasta dracului, nu puteai să mai iei un prosop? Toanta mai ești! Unde, mama dracului, te-am găsit?! Doamne… cu cine m-am pricopsit!” mi-am strigat articulându-mi o palmă peste ceafă. Și uite așa mi-am dat seama cât de grijulie sunt cu mine și că din iubire aș face orice, chiar și un scandal. Lingându-mi rănile și înduioșată de iubirea ce mi-o port, mi-am clătit ochii pe fereastră. Pe stradă trecea o tânără ca un lujer de floare. „Vai, cât e de frumoasă! Ce sclipire are in ochi! Ce păcat că se ascunde după mască!” Apoi creierul a început să urle. „Da’ ce are ea și nu ai tu?! Mereu începi cu de astea. Cum vezi o femeie, pentru tine oricine este un posibil etalon. M-am săturat! Și dacă vrei să știi, arata mai bine decât tine!” Și uite așa și în iubirea de sine se naște gelozie.

După toate astea, parcă nu m-aș mai iubi. Mi-e teama să nu ajung să mă cunosc prea bine. Și mă mai tem să nu-mi alterez bunul simț. Pentru că opusul bunului simț, nu este simț rău… ci nesimțirea. Cine știe ce aș fi în stare să-mi mai spun…așa din iubire.