CA PĂDUCHELE ÎN FRUNTE

Era într-un mai, cu mulți ani în urmă. În clubul căminului școală din Craiova se construiseră cabine de vot pentru alegerile președintelui țării și a aceluiași Partid Comunist Român, ce aveau loc în duminica următoare. Ore nu se prea făceau, pentru că toată lumea forfotea în organizarea, cu minuțiozitate, a marelui eveniment. Nu mai știu prin ce clasă eram. Oricum eram mică, pentru că nu țineam prea mult la imaginea mea, la faptul că nu trebuia să arăt tuturor cum mă deplasez și nici nu mă temeam că cineva ar putea fi oripilat, sau ar avea coșmaruri în somn, dacă ar vedea un copil mergând în patru labe. Regula pe care noi fetele trebuia să o respectăm era să nu ieșim în văzul lumii. Așa că după micul dejun, în acea duminică, am ieșit în curtea mai îndosită a școlii. Am stat o vreme și m-am uitat cum intrau cucoanele câte cinci-sase ținându-se de braț, sporovăind și chicotind. Bărbații în urma lor privind superior si strivind, sub picior, țigara fumată pe jumătate. Apoi m-am plictisit. Nici acum nu sunt adepta statului pe loc. Din fire sunt mai „tropoțel” și atunci am găsit momentul să mă plimb prin spatele școlii. Am urmărit buburuze, flori de păpădie și pietricele colorate. Încă de atunci au început să-mi placă pietrele. La un moment dat am zărit niște pisicuțe. Am uitat și de regulă, și de „nu-i voie”, și n-am mai ținut cont de păcura de la intrarea în centrala termică. Jucându-mă cu ele, am ajuns în „văzul lumii”murdară de păcură și-n albeața ochilor. Cum am ajuns pe banca de la poarta, nu-mi mai amintesc, știu doar că am fost băgată în seamă de trei doamne care au început interogatoriul: cum te cheamă? Câți ani ai? … Nu, CNP-ul nu erau curioase să-l afle. Apoi mi-au cerut să le spun o poezie. Cum tocmai îmi descoperisem talentul în ale cântatului, am pornit sirena. Nu am apucat să mă bucur de aplauze, că am fost înșfăcată și ascunsă. Înainte de a relata ce repercusiuni a creat fapta mea, evidențiez că am fost una dintre cele mai bune eleve din școală. Eram tipul elevei tocilare: urâțică, cu ochi bulbucați și nasul mare, cu cocoașă și cu bube-n cap, așa după cum este definită de cei ce abia trec clasa. Eu mai purtam și stigmatul unui handicap foarte mare. Ce s-a întâmplat pe urmă, m-a învățat că pentru a fi apreciat, contează cum arăți. Dacă ești frumos, e bine. Dacă nu arăți bine, celelalte valori nu au importanță. Cel mai bine este să fii și deștept și frumos. Profesorii care mă ridicau în slăvi pentru ce eram la clasă, atunci strigau pe coridoare oripilați: știi cine-a ieșit ca păduchele în frunte? CRINUTA!…spune tu, tocmai CRINUTA! Nu, nu mă plâng și nici nu denigrez școala unde mi-a rămas o bucată de suflet. Acolo mi-am început calea. Acolo au început poveștile devenirii mele. De acolo am luat preabunul din ce a fost bun. Nu mi-am risipit esența în etichetele unora. Atunci am înțeles că viața merge înainte…uneori prin bălți de sânge. Și mai știu că fiecare nor ce străbate cerul meu, poate să spună ceva. Și nu orice! Spun toate acestea ca să subliniez ceva bun despre coronavirus. Da, ceva bun! Acesta ori te omoară, ori te lasă! Și dacă te lasă, te lasă cum te-a prins. Nu-și bate joc!

TRĂIESC SIMPTOMUL FRUCTULUI OPRIT

Dintotdeauna mi-a plăcut singurătatea. Țiuitul urechii, ce-mi înjunghia uneori timpanul, îl percepeam ca pe un fond sonor ce-mi cadența mantra gândurilor. Pe cei dragi, mi-a plăcut să-i știu aproape. Nu i-am sufocat niciodată cu chemări, dar nici nu mi i-am îndepărtat. Cred că am știut să construiesc în jurul ființei mele, o platoșa cu indicatorul ” acces interzis”. Cei ce mișună în jurul meu, mă iubesc cu adevărat și cunosc codul de intrare în celula sufletului meu. Și ei știu că-i iubesc de aceea vin să-și încarce bateriile și să-mi hrănească sufletul. Acum respect ordinul venit de la împărăție. In casă bubuie liniștea. Nu, nu mă uit la televizor. De mulți ani nu-l găsesc interesant. Ieri m-am uitat vreo două ore la Paprika TV să mă inspir pentru a găti ceva special. Mno, am fost atentă cum se gătește calamarul, caracatița, fileul de somon și ceva moluște și mi-a venit ideea exotică să fac varză călită. Da, mă feresc să nu iau coronavirusul și m-a prins virusul făcutului de maia fără drojdie. Urlă internetul de tutorialele AS-lor în bucătărit. Eu am respectat tutorialul bunicii și mă gândesc serios să mă bat cu cărămida în piept. Dacă ies în curte, nu am nici în ce să-mi agăț ochii. Pe stradă nu trece țipenie de om. Măcar de-ar trece cineva de care să mă leg că s-a apropiat prea tare de gard. Constat că a răsărit în mine, cea pacifistă odinioară, sămânță de scandal. Săracul Erus, nici el, nu găsește la cine, sau la ce să latre. Acum mă chinuie dorul de ducă. Și tot acum îmi doresc să sufle cineva aici, lângă mine, în celulă. Mă ține trează Facebook-ul. Acolo găsesc o „țară tristă, plină de umor”. Mno… rău s-aude, bine-a fi!

TOTUL VA FI BINE!

Fiecare din noi este o stea. Ne-o spune asta cerul uneori, când văzduhul este limpede și fără nori. Toți putem străluci și aici pe pământ. Dacă vrem. Mulți nu vrem. Acum suntem ajutați de sus să ne redobândim strălucirea. E liniște. Nimic din ce mișcă pe pământ nu stă închis. Doar noi. Noi oamenii! De ce oare? Plătim cu suferință unii, cu durere alții, cu deznădejde unii, cu spaime alții. Cu frică mondiala plătim toți! Ce plătim?: Ura, dușmănia, îngâmfala, lăcomia și neintinsul mâinii la cel căzut. Încă nu suntem pierduți. Haideți să luăm câte o bucată de speranță și să ștergem cu ea cerul de nori. Apoi în limpezimea lui să înălțăm o rugăciune. În seninul nopții să ne căutăm steaua și să ne luăm strălucire din ea. Apoi, cu praf de stele, să scriem pe cer: TOTUL VA FI BINE!

DACĂ AR DA CORONAVIRUSUL DE MINE, ȘI-AR FACE HARAKIRI

Stau închisă nu doar pentru că bântuie virusul ăsta nenorocit, ci și pentru că e frig, și vânt, si o liniște nedorită. Zâmbesc privind pe fereastră. Un domn cu mască, oprit la gard, încearcă să-l mângâie pe Erus. Ezitarea câinelui mă amuză. Ce o fi în mintea lui? „Ăsta mușcă de are botniță”. Râde și domnul înlăturându-și masca. Privindu-le bucuria reântâlnirii, îmi fac un inventar a virușilor pe care i-am găzduit de-a lungul vieții. Cred că m-am imunizat de să-mi ajungă pentru șapte vieți. Mi-am imunizat tot neamul, până și neamul soimăreștilor. Să dea de mine coronavirusul ăsta, și-ar face harakiri. Îmi amintesc de viață trăită în căminul școală din Craiova, după ce virusul de poliomielită mi-a făcut trupul harcea-parcea. Făceam parte din categoria târâtoarelor. Parcă o aud și acum pe tanti Pițigoi: „târâtoarele…la masă!”. „Hai, mamă, că tu nu te murdărești. Ia-o cătinel către sala de mese.” Da, eram o târâtoare atipică. Nici nu mă tărâm, nici nu mergeam pe verticală. O luam încetișor, spre sala de mese, în patru labe și tot ce găseam pe jos băgam în gură: bomboane, gumă de mestecat, semințe, mai ales semințe. Pe când venea tanti Pițigoi cu ligheanul cu apă și săpun, eu eram și sătulă și imunizată. De se ivea o boală contagioasă în cămin eu eram punct țintit, punct lovit. Am avut bube și pe suflet când am făcut varicelă. Da, oreionul mi-a plăcut cel mai mult. Eram ascuțită ca lupta de clasă, de slabă ce eram, așa că gâlmele acelea mi-au îmbunătățit imaginea, o perioadă. In fiecare trimestru ne luau exudatul faringian. Eram cap de listă când veneau rezultatele. Treceam în izolare și curul meu, cât un dos de lingură, vorba soțului meu, devenea poligon de tragere. Parcă o văd pe sora Liuba cum îi spunea sorei Oprea: „la Crinuta, du-te tu!” Sora Oprea găsea loc pentru injecție, dacă nu în bucă, în mână sau în picior. Perioada de izolare se încheia cu apoteoticul moldamin care avea rolul de a prelungi suferința până la testarea din trimestrul următor. Locul acelei injecții îmi amintea mereu că sunt vie. Atrăgeam păduchii ca un magnet. Nu am fost tunsă cheală niciodată. Eram un copil iubit și mereu s-au găsit soluții să nu mă facă de râsul școlii. După câți păduchi am avut, am devenit un fel de radar de depistare a lor. Dacă stau câteva ore lângă un purtător de păduchi, eu mă umplu de bube. Daaa, și prostiile sunt contagioase. Odată, după o izolare despre care vorbeam mai sus, ni s-a dat fiecăruia câte o cutie cu pastile de Polivitamine cu instrucțiunile de administrare. Erau niște pastiluțe roșii, mici și cu învelișul dulce. Era înaintea vacanței de vară, era cald și eram îmbrăcate doar cu uniformă, cu sandale și șosete. Colega mea de bancă a venit cu propunerea de a suge partea aceea dulce a pastilelor și restul să-l punem înapoi în cutie. Zis și făcut, le-am împărțit frățește, într-o recreatie, am savurat partea dulce și restul l-am pus în cutie ca să mă tratez după indicațiile date. În timpul orei următoare, Vasilica îmi șoptește la ureche: ” ți-e cald? Că ești foarte roșie la fața” „nu, dar și piciorul tau e roșu”, i-am spus arătându-i petele de pe genunchi. Nu vreți să știți ce reguli militare au fost impuse în școală. M-a scăpat de linșazul maselor, vacanța de vară. Să revenim la coronavirusul acesta idiot. Nu ar fi bine să-l las sa se izbească de mine ca să-și rupă gâtul? Aș deveni un fel de Ecaterina Teodoroiu a mapamondului. „Pentru imagine…ai fi în stare de orice!” ar spune cineva care nu mă prea iubește.

CE NU ARE DUMNEZEU, ÎNAFARĂ DE PĂCATE?!

De când locuiesc la casă cu poartă, gard și curte,  am porțile zăvorâte mai mult ca să nu-l scap pe Erus, decât să mă apăr de dușmani. De m-aș lăsa în nădejdea lui, răufăcătorii mi-ar putea face orice. Erus le-ar aduce mingea să-i îndemne la joc.

Dăunăzi mi-au bătut la poartă doi tineri frumoși de tot, soț și soție, hotărâți să-mi vorbească despre Biblie. M-am luptat cu Erus, ba să nu iasă, ba să nu-i murdărească pe tinerii mei musafiri.  Le-am spus că eu am o problemă cu studiul biblic. Nu mă atrage, nu mă pot concentra, nu înțeleg din biblie o iotă, mai mult decât povești. Apoi ca să-i simt prezența lui Dumnezeu nu-mi trebuie un îndreptar, cred eu. Sunt atâtea reguli făcute de oameni: fă-ți semnul crucii, nu-ți face semnul crucii, pupă icoane, nu pupa icoane…    

Spun unii că Dumnezeu preferă spațiile mici și lemnul.  Eu cred că Dumnezeu nu-și alege unde să locuiască. Noi îl ducem acolo unde credința noastră-l mângîie. Adevărul e că stă, săracu, unde-l pui.  Uite, eu îmi simt casa ca atinsă de dumnezeire. Poate pentru că e mică, pentru că lemn nu prea are. Simt că, în casa mea, căușul palmei lui Dumnezeu îmi ține candela nestinsă de câțiva ani. Apoi îmi simt sufletul că e slava lui Dumnezeu care-și cheamă asemănarea cu El.  Am simțit, în casa mea, cum singurătatea și libertatea se întâlnesc. Aici am înțeles că libertatea este curajul de a-i spune lui Dumnezeu NU. Adevărata libertate este că poți să vii la tâlpile lui Dumnezeu cu îndoiala ta, cu bâjbâirea în credință, cu strigătul tău de împotrivire…și să ți se răspundă ”eu sunt calea, adevărul și viața”. Pentru prima oară în viața am auzit cum cireșul, din apropierea geamului meu, înflorea. Într-o noapte liniștită când și greerii au adormit, am auzit  mici pocnituri ale mugurilor pe ram care se transformau în flori. Apoi să vezi lumina lui Dumnezeu în stele, să-l auzi în foșnetul mugurilor de cireș, să-i vezi blândetea și-n ochii unui câine este mai mult decât suficient să știi că nu te lasă singur. Și nucul din curtea casei își cântă liturgia lui în fiecare dimineață. Timpul mi-l măsor cu momentele ce se scurg între rugăciunea mea și răspunsul lui Dumnezeu, sau între chemarea lui și genunchiul meu aplecat.

Și câte nu am mai simțit în căsuța mea atinsă de dumnezeire! Uite, aici mi-am dat seama că viața ar fi urâtă fără moarte. Căt de urâți devenim spre sfârșitul vieții, moartea vine ca o binecuvântare. Apoi mi-am dat seama că prin lenevie nu poți să iubești. A iubi înseamnă să ostenești pentru celălalt. Să faci ceva pentru celălalt. Tot aici primesc cele mai frumoase declarații de dragoste. Care decarație de dragoste  poate  fi mai sfintă decît ”alo-ul” fiecărei zile a copiilor mei? Dacă n-aș ține legătura cu ei aș sărăcii de cuvinte. Am intrat în postul mare. Acum am răgazul de a conștientiza că exigența majoră în postire este să-i dai sufletului tot atâta rugăciune câtă mâncare-i dai trupului.

Le-am dat voie tinerilor să mă răsfoiască printre filele Bibliei. M-au purtat cu precizie uluitoare printre capitole și  versete: Timotei, Isaia, Corinteni, Ioan, Romani. Luându-ne sămas bun, m-au sfătuit ca în fiecare zi să-i dau ceva lui Dumnezeu înafară de rugăciune. Întocându-mă de la poartă, m-am întrebat: Oare ce nu are Dumnezeu, înafară de păcate?!

FEMEIA CU UN SINGUR MĂRȚIȘOR

De o bună bucată de vreme, m-am însingurat de bună voie.  Sunt un fel de călugăr din vechiul schit care-l caută pe Dumnezeu în nimicul din el. Sunt totuși în legătură vie cu oamenii,  dar îmi place mai mult liniștea căsuței mele, decât tumultul lumii. Am trăit multă vreme prin comunicare. Uneori am ajutat, dar cu siguranță am și încurcat de multe ori. Acum simt nevoia să tac și să cuget, dacă mă va ajuta cerul să cuget drept.  Prea multă importanță am dat grăirii în deșert.  Poate împinsă de nesăbuință am avut convingerea că un pipi mic făcut, în văzul lumii, tot libertate de expresie se numește. Aici mi-am creat o bucată de rai. Nu-mi mai pun pe chip masca rejuvenitoare ca să plac lumii. Nu pun întrebări nimănui,  pentru a-mi atrage aliați care să-mi valideze convingerile. Nu-mi mai fac planuri de viitor cu răsărit și apus. Stau calmă, blândă, așezată, ca o izbăvire și aștept răspuns din slavă. În lumea mea e doar tăcere și adevăr.  Aici îmi țin la vedere  durerea, urâțenia, greșelile și slăbiciunile.

Am căutat întotdeauna chipul unui om împăcat. Împăcat cu ce? mă întreb acum. Am ajuns la concluzia că un chip absolut împăcat nu există, dar starea ce ți-o dă o mică împăcare este sublimă. Mi-am dat seama că cea mai dulce stare este aceea de împăcare. Indiferent de furia acumulată în războiul ce-l duci pentru a-l convinge pe celălalt de dreptatea ta, starea de împăcare este cea mai dulce. Mi-e de ajuns că încep să înțeleg că fiecare chip poartă amprenta lui Dumnezeu și niciunul nu este urât.

Acum nu mai caut lucruri sigure. Când dai de un lucru sigur pe pământ de acela începi să te temi, de aceea cei mai mulți ne temem de moarte. Moartea este sigură.

De multe ori mi-e teamă să găsesc pacea. Mi-e teamă să nu o confound cu resemnarea și să devin leneșă, indiferentă sau ignorantă. Paradoxul e  că dealungul existenței umane, pacea s-a crezut câștigată doar prin război. De războiul de orice fel fug.

Nu mai caut iubire. Îmi doresc să schimb dragostea de putere în puterea dragostei. În viață a trebuit să fiu harnică ca să-mi  fi dat seama că am har. Ca să câștig puterea dragostei îmi mai trebuie un har.

Concluzia însingurării mele? Am devenit femeia cu un singur mărțișor. Dar cum umorul nu mă lasă la greu, mă consolez cu gândul că inima nu face riduri!