CA ÎNTRE …”FETE”

Zâmbesc! Mi-aduc aminte de o replică a unui prieten, care nu mai este printre noi- din păcate. Într-o vară venise un priten din Zalău, în vizită, și când a plecat l-a luat și pe Cornel cu el, pentru câteva zile. Cornel își lăsase, acasă, trabantul, urmând să-l aducă înapoi, tot Vasile. Nerăbdătoare să-l mai aștepte, Marika, care avea și ea permis de conducere, dar era doar ”sofer de duminică seara”, a luat trabantul, într-o bună zi și a pornit după Cornel, dorind să-i facă o surpriză. Era plină de surprize Marika și nici de data asta nu s-a dezmințit. Le mai și știa ea pe toate, de google era fix-pix pe lângă ea, așa că nimeni și nimic nu ar fi putut-o convingă să-și stea pe poponeț. Numai că pe dum s-a întâlnit cu o cireadă de vaci, s-a speriat de una, a intrat cu trabantul într-un șanț adânc și l-a făcut acordeon. Plin de năduf, Cornel, se confesa soțului meu: ”s-a speriat o vacă de cealaltă!”

Cum gândul gând aduce, mi-am amintit și de o întâmplare a mea, cu o vacă. Am mai spus eu pe aici că îndop cu mâncare tot ce miscă. Câini, mâță, iepui, pui etc. îi ghiftuiesc până gem.  Pe flori le ud până se declară sinistrate. Pe oameni, aș fi în stare să-i scutur ca pe saci, să le mai încapă pe gât, măcar, un dumicat. Așa am făcut, într-o vară, cu o vițică din gospodăria socrilor mei. A mâncat vițica lapte, brânză, sarmale, cozonac, gogoși, brânzoici. În ficare dimineață ieșiam la balustrada scărilor de la bucătăria de vară și o ghiftuam, dacă nu cu delicatesuri, măcar cu  felii de pâine. Într-o zi, luată cu treburile prin bucătărie, nu am luat în seamă mugetele vițicii, care se făcuse mare, de nu știam care e mă-sa și care este ea, nu m-am prezentat cu ofranda zilei. Îi simțeam prezența și o auzeam cum tropăia pe cângă scări, dar la un moment dat am simțit cum îmi suflă în ceafă. Dumnezeule! m-am speriat mai rău ca Marika.  Am țipat, că o sirenă în port era mic copil pe lângă mine.  Crezând că arde, soțul meu, cu taică-său au levitat până la mine.

Apoi a început procedura de de scoatere a vacii din bucătăria cu sens unic, fără a o demola. Au băgat-o în viteză, luând-o de lanțul ce-l avea pe lângă gât. Nu se punea problema întoarcerii, că nu se permitea întroarcerea din trei mișcări. S-a hotărât a o scoate în marșarier. Noroc că bucătăria era mai mică de cincizeci de metri. Cu ”ne” și ”hou” vocal, accelerau și frânau, adaptând viteza la condițiile de drum. Socru-meu o trăgea de coadă drept volan, iar soțul meu o împingea de coarne drept oglinzi retrovizoare, ghidând-o  . Vaca mugea, deci și claxonul funcționa de minune.  

Când tot circul a luat sfârșit soțul meu s-a ocupat de victimă… adică de mine.

  • Te-ai speriat rău? m-a întrebat, văzându-mă ca fac fețe, fețe.

Temându-mă să nu-mi dea acea replică a lui Cornel, i-am răspuns mascându-mi tremurul:

  • Aaaa, nu! Nu m-am speriat eu de vacă! Am țipat, ( în gând ”ca o apucată”)  ca să mă auzi.

MAI TÂRZIU duce la NICIODATĂ

Pășind pe cărările vieții, pe sub cer, m-am întâlnit la un colț cu mine. Privesc spre zarea către care mă îndrept. Soarele-i sângeriu la apus. Înțelepciunea îmi curge prin riduri.  Anii striviți pe muchia timpului trec rânduri, rânduri. In urma mea bătătorită, lanul de grâu își gudură macii și albăstrelele. Las ceva în urmă și asta este important! Zâmbesc! Pe-un colț de cer, spre apusul acela sângeriu, las câteva însemne: tăceri de gheață ale trecutului, pâlpâiri de inimă, zvâcnet de puls șters, mângâiere de pleoapă obosită. Nu regret nimic! Ba da, mă macină frica de a fi ștearsă complet din agenda de telefon a celor care și-au luat din mine bucăți întregi de bunătate, de toleranță…de iubire…de viață. Aceasta este singura frământare ce-i smulge durerii primul geamăt. Dar tot ea îi dă genunchiului rugăciunea, ce duce dorul acelor vremuri, până la Dumnezeu. Uneori plâng, dar am responsabilitatea fiecărei lacrimi. Nu, nu curge, în van, niciuna. Fiecare lacrimă poartă certitudinea unui zâmbet. Cu asta mă consolez.

În ecuația vieții mele a existat întotdeauna dorința de a dărui și în ziua în care nu am dăruit, am  simt tristețe când am pus capul pe pernă. A fost o zi trăită degeaba. Nu prea am lăsat să-mi treacă multe asemenea zile.  Nu mi-am  îngăduit  o așa biciuire. A dărui  poate să însemne foarte multe lucruri: a dărui încredere cuiva,  un zâmbet, o iertare,  o înțelegere, o mână pe umăr, fără să sper într-o întoarcere.

Uneori mi-am umplut sufletul de mine. M-am golit încet, ca să aibă unde să intre Dumnezeu. Încep să înțeleg că oricâte teorii facem, oricâte cariere , oricâte glorii acumulăm, oricâte iubiri, oricâte drame, scopul fiecărui om pe pământul ăsta este să ajungă în momentul acela, când va pleca spre nesfârșire, să aibă puterea să spună luminos: ”a fost foarte frumos!” Nu ar trebui să plece nimeni dezamăgit de această viață dată fiecăruia de Dumnezeu, pentru că tot El ne-a dat posibilitatea să ne-o făurim. Toți putem accesa  ” eu, mie, îmi”. Toți ar trebui să știm că viața se trăiește pe zile, Că nu ar trebui să pierdem nicio clipă în  judecăți, în prostii, în nervi degeaba, în bârfe, în tot ce poate să fie mai inutil, în loc să o trăim pe fiecare  ca pe o minune. Să nu lăsăm pe mai târziu nimic. ”Mai târziu” duce la ”niciodată”

Și ce e mai important cred, este că: drame putem avea toți, a avea haz trebuie să ai ceva în plus!

În aceiași vară în care l-am tratat pe cățelul ”Lili” am dădăcit și trei pui de găină. Avea socrul meu o cloșcă căreia îi făcuse cuibul în bucătăria de vară. Trebăluind prin bucătărie, o amenințam pe cloșcă, din când în când, că de nu scoate mai repede puii, m-așez și eu pe ouă. Abia așteptam să mă bat cu ea pe  câte un pui. Întâmplător sau nu, trei puiuți au ieșit din găoace mai repede cu aproape o săptămână. Pe când i-a scos pe ceilalți, cei trei puiuți se coborau din coș, spre bucuria și fericirea mea. Le dădeam să mănânce, îi drăgăleam și-i puneam, pentru somn, în pălăria de duminică a socrului meu, pentru că cloșca nu-i mai primea. Mă înclonțea găina ca o nebună. Că-i cășuna pe mine, am înțeles-o, dar de ce a început să-i respingă, pe cei trei puișori, nu am înțeles nici în ruptul capului. Ca să-i apăr de furia cloștii denaturate, în fiecare dimineață, îi puneam pe puiuți pe masă ca să le dau mâncare. După ce cloșca ieșea afară, cei trei rămâneau cu mine în bucătărie. Zilele treceau și puiuții își duceau veacul pe pat, pe scaune, pe masă, pe sobă. Eu găteam pe aragazul cu butelie. Noaptea dormeau în pălăria lui socu-meu pe care o pusesem pe niște saci, după ușă, plini cu nu știu ce. Puii mei erau mai emancipați decât a cloștii. Mâncau pe masă, nu cu furculiță și cuțit, dar făceau pe masă ce voiau ei, chiar și câte un găinaț. Erau frumoși de picau. Unul era golaș, avea labele acoperite cu puf și pe cap avea un smoc de pene.   Socrul meu nu mai comenta. Mă lăsa în legea mea, resemnat. Nu mă convingea că, la țară, animalele și păsările au locul lor bine definit.

 Într-o duminică, vrând să meargă la biserică, (nu mergea în fiecare duminică) și-a căutat pălăria. Atunci am aflat că jerpelita aia este pălăria lui de fală. I-am curățat-o cum am putut mai bine și i-am îndesat-o pe cap ca să nu vadă urmele de găinaț pe care nu le-am putut scoate, așa la repezeală. În timp ce-i turuiam eu verzi-uscate să-i sustrag atenția de la pălărie, s-a urcat pe masă unul dintre pui, care s-a dovedit a fi cocoșel. Vrând să-l alunge, de acolo, socru-meu a luat un prosop și l-a aruncat pe masă. Apoi a început show-ul. Socru-meu înarmat cu prosopul, puiul folosindu-se de propriul plisc. S-au hârjonit ei dar puiul nu s-a lăsat. El știa că masa aceea e a lui și nu s-a lăsat. După ce i-a sărit socrului meu în cap și l-a ciupit zdravăn, a zburat afară.

  • Ce s-a întâmplat ? m-a întrebat soțul meu care a venit de undeva de prin garaj, când a auzit hărmălaia din bucătărie.
  • Cocoșelul a vrut să-i arate lui taică-tău că oul acela mare se pune în cuib, nu cuibul pe ou…i-am explicat eu cât am putut de convingător.

EMPATIE

În ultimele zile, atenția mi-a fost concentrată pe suferința animalelor. În primul rând că Erus a fost bolnav, este și acum sub tratament cu antibiotice, și cazul câinelui chinuit de jigodiile umane din faimoasa mea urbe, îmi provoacă o revoltă de revoluționar. Și cum mă împart eu aici cu empatie pentru Erus care nu mănâncă decât din palma mea și cu ura de ”ce le-aș face-o, ce le-aș drege-o” ălora, adevărate rebuturi sociale, mi-am adus aminte de cum am tratat un câine lovit de mașină, cu mulți ani în urmă.

Era într-o vară, când socrul meu se hotărâse să schimbe țigla de pe casă. Cum soacra mea murise, nu avea cine să gătească pentru meșterii, care au lucrat la renovare, aproape toată vara. Eu mă pensionasem de puțină vreme și copiii erau în vacanță, așa că eram numai bună de bucătărit. Socrul meu a fost un om dur și ca să facă o faptă bună trebuia uns cu agheazmă. Împărăția cerului rămâne o necunoscută pentru el.  De multe ori îi spuneam soțului meu că de ar fi trăit, tată-său, în alte vremuri, ar fi fost un moșier cu biciul pe spinarea celor care-i lucrau pământurile. Și nu glumesc. L-am văzut odată cum a biciuit-o pe una dintre nepoate, ca să-i dea educație vezi- Doamne. Într-o zi pe câinele lui,  l-a lovit o mașină. Câți câini a avut în curte de-a lungul vremii, că au fost femele sau masculi, pe toți i-a numit Lili. S-a ridicat, Lili, schelălăind și s-a refugiat într-un sopron, după ce socrul meu a mai aruncat cu o bâtă după el, înjurându-l. Eu aproape făceam spume la gură de nervi, dar cum toți ai casei îi erau supuși, m-am conformat. Îmi era sufletul terci, eram mistuită de neputința de a-i alina durerea.  A venit la mine, în bucătăria de vară, și a decretat: ”CÂINELE RĂNIT, NU ARE VOIE SĂ MĂNÂNCE! Să nu-i dai mâncare!”  mi-a poruncit. ”Să mori tu?!” am borborosit în spatele lui. Apoi a plecat, cu bicicleta, în sat.

Văzându-mă stăpâna casei, i-am cerut lui Karcsi, un slugăraș al casei care nu avea o soartă mai bună decât Lili, să-mi aducă vasul în care i se punea apă câinelui. Am cotrobăit prin sertare, am luat un algocalmin, l-am pisat și peste mămăliga ce-i rămăsese socrului meu din acea dimineață, am pus doi litri de lapte, dintr-un borcan, ce era pus la prins.   Karcsi a făcut ochii cât cepele și a exclamat: ”doi litri de lapte??!!” De nu-ți tace gura, îți scot limba pe ceafă!”- l-am amenințat, dar nici eu nu credeam ce spuneam. Cred că nu prinsese câinele acela așa cină niciodată. Pe  Karcsi l-am ospătat omenește ca să-i cumpăr tăcerea. Apoi au urmat zile în care Lili se punea pe picioare, dar aveam grijă să o hrănesc bine și-i administrat de fiecare dată câte un calmant. Socrul meu se lăuda cu decretul dat în favoarea câinelui. ” Uite cum se îngrașe, îmi spunea, pentru că nu face mișcare.”

Văzându-l cum se umfla, cum credea că are un merit prin răutatea lui, i-am spus adevărul. Așa ca să-i transform balonul în bășică. Atunci i-am spus că dacă, de mine ar depinde salvarea, în același timp, a unui om oarecare și a unui câine, doar datorită educației, m-aș îndrepta către om. Nu știu dacă m-a înțeles, dacă mi-a dat dreptate, sau m-a considerat o dezaxată. Eu l-am înțeles. Oamenii se educă după exemplele din jurul lor.  Apoi am acceptat realitatea că nu suntem la fel, că suntem unici și irepetabili și asta pune oarece punți între noi. Fiecare decide pentru sine, pentru liniștea și bucuria lui. Adevărul este că pentru suferința animalelor, plâng.  Și lacrimile-s benefice. Ne scutură de tristeți,