Nu, copilul meu nu merită o jordică!…niciodată…niciodată!

S-au despărțit în poarta casei. Poartă, doar cu numele. Un fel de grilaj  din bețe ce străjuia o curte plină de grămezi de surcele cărate  cu cârca de femeia uscățivă. Abia se mija de ziuă când femeia, mângâind hăinuțele ponosite ale copilului, îi dădea ultimele sfaturi.

– Să stai, cuminte, în fața bisericii. Să intri în biserică dacă vei simți că-ți va fi frig. Să mănânci prescură când ți-o fi foame, iar de sete să iei câte o gură de agheazmă. Astăzi nu o să stai mult. Vin să te iau mai pe la amiază. Femeia își mângâie odorul pe creștet și porni într-o direcție opusă, întorcându-se din când în când să-și supravegeze copilul, care se zbenguia și sărea peste băltoace, până nu-l mai văzu.

Mihăiță se așeză pe treptele reci ale bisericii așteptând cuminte să primească mila trecătorilor. Auzise el că este perioada lui ”fii mai bun de crăciun” și-și pusese căciulița la picioare drept bușculiță pentru monede. Când tanti Maria, femeia ce vindea lumânări, ajunse la biserică, căciulița lui Mihăiță prinsese déjà greutate. Îi întinse un pachețel și o sticlă cu ceai cald, apoi luă căciulița copilului și deșertă toată agoniseala într-o cuție, borborosind cu năduf: ”să nu ti-I ia, pe toți, nenorocitul de tată-tău”. ”Mă-ta unde-i?” îl întrebă femeia mai mult să întrețină o discuție cu el în timp ce-i încăzea mânuțete în mâinile sale. O știa pe Ileana de femeie cinstită, muncitoare și cu îndemână la orice. Nu așteptă răspunsul copilului și îl trimise afară să nu irosească timpul, prea scurt, în care oamnenii sunt ”mai buni”. Ieșea din când în când să-i ia bănuții strânși, ca nu cumva să vină taică-său șă-i ia, așa cum făcuse și altădată.

Veni și timpul amiezii când Ileana veni să-și ia copilul de la ”muncă”. Sub povara a patru sacoșe pline, înărcată ca un pom de crăciun, se grăbi să-l vadă pe Mihăiță. Copilul agățat de balustrade scărilor bisericii, uită de frig, foame și sărăcie și o întâmpină cu: ”- mama, vine Moș Crăciun!” Ea îi zâmbi cu îngăduință și îl asigură că Moșul este cât se poate de real și că toți copiii vor primi daruri de la el. Luă cele câteva monede și puse căciulița pe capul copilului. Maria numără monedele strânse de cel mic în fața Ilenei. ”Sunt mulți bani, mama, sunt mulți? Ajung să-mi cumpăr caiete pentru când voi merge la școală?” întreba băiatul mulțumit de agoniseala lui. ” Să știi că i-am dat și lui tata bani să-și ia băutură ca să ne lase în pace, măcar în seara asta când vine Moș Crăciun.”

Femeia privi dincolo de icoane, dincolo de cruci, dincolo de lumânări și îngenunche la picioarele Sfintei Maria cu pruncul în brațe, pe care o vedea cu sufletul, și-și spuse în gând  ”pruncul tău, să-l binecuvânteze pe al meu!” Apoi după ce puse un pumn de monede în cutia milei, cu gândul că dar din dar se face rai, plecă spre ”raiul” său de acasă.

”Ce ți-au dat tantile la care faci curățenie?” Întrebă copilul, scotocind prin sacoșe. ”Uite, cozonac, cărnat, caltaboș, carne, prăjituri, șlănină…” îi răspuse femeia îmbiindu-l să mănânce . ”Dar în acea sacoșe ce ai?” se repezi copilul să mai scotocească. ”Nimic, puiule, acolo am hainele cu care lucrez”, luă sacoșa și o puse unde să nu o vadă copilul.

Când cel mic, adormi, Ileana luă jucăriile primate de la preoteasă, hăinuțele de la învățătoare și dulciurile de la primăriță și le împachetă. Se găndi să-i pună și o jorgică, așa cum se mai obișuiește, dar se răzgândi. ”Nu, copilul meu nu merită o jordică!…niciodată…niciodată!”

E UȘOR SĂ MORI CÂND NU MAI AI SPERANȚE

Ascult liniștea viselor pierdute. Măsor cu gândul tăcerea pietrelor care au amuțit după plecarea ta. Și-au gemut ultima lor trosnire sub călcâiul fără întoarcere. Visele, oricum ciobite, le-ai făcut țăndări, fără să-ți pese. Acum soarele răsare firav și-și vede hotărât de apusul lui, la colțul ființei mele. Uneori închid ochii și privesc cu gândul nimicul ce mi-a mai rămas. Cu mâinile încleștate în rugăciune, aștept la hotarul dintre ”a fost” și ”va fi” să trec peste acest ”acum” gol, fad, fără viață, fără culoare, fără mine, fără tine… Nici cerul nu mai este ce a fost, nici zboruri de fluturi nu am mai văzut, dar nici vise roz nu-mi închid pleoapele. Știi că nu mă mai tem de moarte? E ușor să mori când nu mai ai speranțe!