ÎNGROPATĂ ÎN SUFLET

Aveam doisprezece-treisprezece ani în vara în care am văzut-o pe bunica deznădăjduită. Era prima oară când i-am văzut tristețea ce-i umbrea chipul. Cu siguranță că mai avusese tristeți ce-i gârboviseră sufletul, dar nu le-am văzut eu. Avea bunica un mod de a trăi  discret și în supărări, și în bucurii.

În ziua aceea stăteam pe treptele casei și mă amuzam de felul cum socotea, borborosind ceva neînțeles, exercițiile matematice pe care mă străduiam să i le complic cât mai mult. Curiozitatea de a știi cum le gândea ea, care nu avea carte, mă provoca tot mai mult. ”Cum faci, buni?…zi cu voce tare!”, o îndemnam să-mi dezvăluie misterul. Râdea și dădea negative din cap. Buni era tăcută și în tăcerea ei și-a ascuns toată viața. Nu am aflat aproape nimic din ce a trăit, ce a iubit, ce împliniri sau eșecuri a avut. Nu se lăuda, nu bârfea pe nimeni, nu avea prietene de stat la taifas. Eu îi eram lumină, dar și povară. Când își odihnea trupul ostenit, se lipea de mine. Eu rezemată de pieptul ei simțeam cum mă înfășura în ruga ei neîntreruptă. Intra din când, în când în jocurile mele, așa cum o făcuse și în acea zi. Jocul ne-a fost întrerupt de nănuca, o bătrână de seama bunicii mele. Aproape șoptit, cu vocea coborâtă a petrecanie, îi spuse bunicii: ”Floare, hai și tu să ne rugăm, că Floarea fătului traje a muri. Astăzi o fost popa și o spovedit”

Ca la un ordin, și-a luat patranoaștele (șiragul mărgelelor purtătoare de ”Tatăl nostru” și ”Născători”) și cartea de rugăciuni, în care nu a citit niciodată, dar pe care o lua cu ea la biserică,  sau atunci când ajuta vreun suflet să plece spre cer.  Cu umerii ușor aduși, așa cum momentul cerea, și ochii înroșiți de un început de apus, a plecat să-și ajute o amică din tinerețe, să treacă spre nesfârșire. S-a întors peste câteva zile, timp în care a stat la căpătâiul unui suflet ce nu se da dus. ”S-o dus și beata Floare…”ne-a spus într-o doară. Fără să se tânguie, fără bocete, fără lacrimi vărsate în pumni.

I-am zărit fața cătrănită doar când a pus ștergarul peste oglindă și când și-a despletit părul purtat până atunci prins într-o coadă împletită. Era semn de mare doliu, era semn că Floarea fătului a însemnat pentru bunica mai mult decât o amică oarecare.  

În ziua înmormântării, a mai  cerut să vadă chipul abandonat de suflet al prietenei sale. Cu fruntea  aplecată în rugăciune,  cu un rest de noblețe a mângâiat sălașul înainte de a fi coborât în mormânt. Nu a plâns pentru că, spunea ea, lacrimile ard, dar știam că ar fi preschimbat și cerurile-n lut cu care să-și acopere prietena. Apoi și-a înmormântat-o și în suflet.

AȚI DAT VREODATĂ IMPORTANȚĂ PIETRELOR?

Cu ceva vreme în urmă spuneam că atunci când membrii din familie, prieteni, cunoscuți, colegi, merg în vacante, le cer să-mi aducă pietre. Nu costă nimic, îi scutesc de încă o cheltuială, sunt căutate cu pasiune, din mulțimea de pietre le vor alege pe cele mai frumoase și ele pietrele, nu doar că ascund adevărul întregii lumi, dar și tac. Astăzi le-am dat libertate, după ce au stat ascunse de când m-am mutat de la bloc. Vă plac? Vi se par banale? Vedeți altceva acum în ele? Eu le ascult tăcerea.