MAI TRECE-O VARĂ FĂRĂ TINE

Mai trece-o vară fără tine

Așa cum au trecut atâția ani la rând

Și-or trece poate încă tot atâtea

Cât te iubesc, tu nu vei ști nicicând

Mai trece-o vară fără tine

Așa cum au trecut atâtea veri

Și ierni, și primăveri, și toamne

Și n-ai să știi ce drag mi-ai fost mai ieri

Mai trece-o vară fără tine

Luând cu ea, ca bir, iubirea mea

Și peste tine trece-această vară

Dar, din păcate, tu nu ai ce-i da

Tu ai iubire doar în vârful limbii

Spui ”te iubesc” de parcă-ai saluta

De-aceea singur ești în toamna vieții

Nu știi c-ai fost iubit de cineva

Și-această vară trece peste noi

Tu risipit în toate cu păcat

Eu cuibărită-n sufletu-ți golit

Niciunul dintre noi nu-i câștigat

ÎN NOI STĂ PUTEREA

Fetița mea avea trei ani când am dus-o prima oară la mare. Cu frica-n oase că nu va avea răbdare să călătorim aproape șaisprezece ore cu trenul, am hotărât șă dormim în București o noapte și să plecăm a doua zi cu motocicleta pe care o pusesem la vagonul de bagaje a trenului cu care am plecat. Pe vremea aceea nu aveam mașină ci o motocicletă pe care i-o mai furam soțului meu, uneori, deși nu aveam permis de conducere. Îmi dădea senzație de liberate când zburam cu ea pe șosea, libertate pe care nu o simțeam dacă o conducea soțul meu.

Fără probleme am ajuns la Eforie Nord și fetița noastră s-a comportat exemplar. O altă teamă ne-a cuprins când am dus-o pe plajă. După ce ne scoteam ortezele ca să facem plajă amândoi eram țintuiți pe prosop sau cerșaf. Ne era teamă ca fetița să nu meargă singură în apă. Am convins-o ușor că marea fură copii dacă merge singură. Pentru siguranță ne deplasam la Eforie Sud pe plaja Spitalului de Recuperare unde știam că voi găsi prieteni întâlniți prim peregrinările mele adolescentine prin stațiuni. Unii se deplasau fără ajutor și puteam apela la ei ca să o supravegheze, în timp ce noi eram nedeplasabili.

Totul a mers bine. Sânziana se juca în nisip, avea grijă să aducă apă din mare și nu se prea îndepărta de noi. Ne adunasem un grup mai mare de prieteni, cred că eram vreo cincisprezece care ne întâlneam zilnic pe plajă. Toți ochii erau pe Sânziana care își vedea de joacă. Într-o zi  s-a rostogolit spre ea o minge foarte colorată. Se vedea că mingea nu era achiziționată din România și pentru că era foarte frumoasă, i-a atras atenția Sânzienei. A lăsat găletușa din mânuță și s-a repezit la minge. A luat-o și nu a mai vrut să o dea celor doi copii de aproximativ zece-unsprezece ani, care o revendicau. Deși urmăream cu mare atenție divergența dintre ea și copiii a cărora era mingea, totul se petrecea la o distanță care nu ne permitea să strigăm, am sperat că va interveni un adult care să facă pace.  Așa s-a și întâmplat. Tatăl copiilor a intervenit, a dus-o pe Sânziana la cearșaful lui și în schimbul găletușei umplute cu dulciuri aeasta a renunțat la minge. Apoi a luat-o de mânuță și întrebând-o cu cine este la mare, s-a îndreptat cu ea spre noi. Sânziana era un copil foarte reușit, o purtam cu codițe și era extrem de sociabilă și curajoasă. Intra cu ușurință în grațiile oricui, așa că și domnului i-a fost ușor să o îndrăgească. Văzând-o cât era de frumoasă și-a imaginat, poate, că mama ei o fi un fotomodel. Auzeam conversația dintre el și fetiță pe măsură ce se apropiau: ”…ești cu mama și cu tata, dar eu pe mama ta vreau să o văd” și căuta în grupul nostru, cu ochi curioși, pe cea mai frumoasă. ” Ia să vedeți voi dezamăgire masculină la țărm de mare… ăsta se așteaptă să vadă o sirenă ce-l ispitise pe Ulise…” le șopteam prietenilor care râdeau pe înfundate.

Când a dat cu ochii de mine, reacția a fost mai mult decât o simplă dezamăgire. A pus găletușa pe cerșaf, s-a desprins de mânuța fetiței și a plecat.

Oricât aș fi eu de  lipsită de complexe, gestul m-a afectat. Ne-a lăsat, de fapt, pe toți muți. Venise ora mesei de prânz și trebuia să ajungem la restaurantul hotelului să mâncăm. Ne-am strâns lucrurile și ne-am împrăștiat în direții diferite. Ne îndreptam spre motocicletă care era parcată pe faleză, dar cu coada ochiului urmăream discuția aprisă ce se stârnise între el și soția lui, care-i dezcalifica gestul . Am văzut-o cum își ștergea ochii. Probabil plângea. El privea undeva în gol și cu piciorul desena, nu știu ce, în nisip. Când eram pe punctul de a porni, l-am văzut că fugea spre noi. Deși intenția soțului meu a fost să accelereze, l-am sfătuit să se oprească. Eu sunt omul care dau o a doua șansă. Seara ne-am întâlnit la terasa Perscărușul de pe aceeași plajă din Eforie Sud. Am stat de vorbă. Am aflat că locuiesc de multi ani în Germania, dar că atunci se aflau în concediu veniți la părinți în România. Nu s-a adus vorba de incidentul din timpul zilei, dar  domnul a stat de vorbă mai mult cu mine. Am vorbit de toate și nimic, despre copii, despre serviciu fiecăruia, despre diferențele dintre România și Germania. Doamna căuta asemănarea fetiței cu noi părinții ei. Încerca să mă convingă că seamănă cu mine, poate să-mi vindece durerea provocată de soțul ei.

M-am hotărât să fac cunoscută această întâmplare pentru că am văzut multe cazuri în care oamenii sunt judecați, catalogați după prima greșeală. Li se închid ușile, li se întoarce spatele, nu li se mai vorbește, pe facebook sunt blocați. Apoi ne plângem toți că este rea lumea în care trăim. Răutatea lumii o facem noi, care judecăm, fiecare avem dreptate și ne-o apărăm. De fapt toți suntem niște bube. Supurăm a răutate. Poate că dacă ne-am transforma pe râd  în pojghița de pe buba din noi, am proteja-o de infecție.  Poate că dacă am da șansa de a se corecta, celui ce a greșit, l-am putea face mai bun. Cu bunătatea fiecăruia dintre noi am stârpii răutatea lumii.             

MUSAFIRII CHEMĂRII SÂNGELUI

O soră a bunicii mele locuia la Târnăveni în județul Mureș. Era singura mătușă, din partea mamei, ce locuia la oraș. Cum a ajuns acolo nu știu, dar când venea în vizită, o dată pe an, toate neamurile se pregăteau ca și când ar fi venit regele. Se zugrăvea, se făcea curățenie și prin cotețe, se reparau porțile, se văruiau capetele podețelor și se puricau mâțele. Când se nimerea să fiu și eu acasă, savuram acea trebăluială. Mă tot mutau mai la stânga, mai la drepta împingându-mă cu dereticatul casei, până ajungeam afară. Norocul era că veneau în vizită doar vara. Mă băgau în casa curată după ce-mi făceau baie la lighean, în mijlocul curții, de parcă mă spălau de păduchi și de râie. Frații mei o așteptau pe mătușa Iulcea și pe unchiu Mihai ( cu accent pe primul i) la gară cu bicicletele împrumutate de pe la vecini. Aveau o valiză mare, de ziceai că era ladă de zestre, care o aduceau frații mei pe portbagajul uneia dintre biciclete. Sora mea supraveghea valiza, în timp ce unul dintre frați conducea bicicleta mergând pe lângă ea. Pe cealaltă bicicletă, alt frate, aducea o sacoșă în care era nelipsita sticlă cu apă, pâine și ceva împachetat în ziar, dar căreia trebuia să i se dea importanța transportului cu bicicleta. Eu îi așteptam cocoțată pe fereastră, în tip ce toți ai casei ieșeau în stradă. Îi zăream de departe, mătușa îmbrăcată în costumul ei negru, fustă și taior, și bluza albă din dantelă. Ce o făcea femeie de oraș, era baticul ce-l purta de fiecare dată când venea în vizită. Era unul negru, transparent, atât de transparent încât eu îi priveam curioasă urechile și mă minunam de cât de mari le avea. Unchiu Mihai ( cu accent pe primul i) era veșnic îmbrăcat în costumul lui maro cu dunguțe albe subțirele de abia le zăream. Purta cravată ce i se mula pe pântecul ca a președintelui de colectiv din satul nostru. Era mereu vesel, că unde schimbau trenul, el trecea negreșit pe la restaurantul gării. Ei veneau ținându-se de braț ca doi veșnic îndrăgostiți, urmați de frații mei pe post de ”hamali în port”. Mătușa își etala poșetuța neagră de lac , în care nu am aflat niciodată ce purta. Când ajungeau în poartă, prima grijă a mătușii era ca Mihai ( cu accent pe primul i) să nu pună mâna pe valiză. ” Nu ridica Mihai ( cu accent pe primul i), că te dor șalele, lasă că o cară băieții!” Apoi după împărțeala de lacrimi și pupături zgomotoase se așezau să-și tragă sufletul povestind, de-a fir a păr, peripețiile călătoriei, ținând să precizeze, de fiecare dată, că venitul lor pe meleagurile natale, pe cât era de obositor, pe atât era de costisitor.

Eu și sora mea pichetam valiza, sperând ca măcar, de data asta, să se deschidă cu intenții mai generoase decât în anul precedent. Și se deschidea sub văicărelile mătușii înțepenită de oboseala călătoriei. De fiecare dată în valiză se aflau aceleași obiecte: o cămașă a unchiului Mihai ( cu accent pe primul i), călcată și împăturită ca la carte, un batic identic cu cel pe care-l purta mătușa și două cornete cu bomboane. Un cornet îl primeam noi, cu specificația că trebuie să-l împărțim cu bunica și cu părinții. Bunica mai primea de la mătușa o îmbrățișare cu plânsete și declarații frățești: ” oooo, Floareee, Floareee ce dor mi-o fost de tineeee! Mulțam Lui Dumnezeu că ne avem unaaaa pe altaaaaa…!!!…etc” Apoi plecau la mătușa Ilca, o altă soră a bunicii mele și a mătușii Iulcea. Acolo stăteau pe toată perioada sejurului, urmând ca în fiecare zi să viziteze alte neamuri. Asta se repeta în fiecare vară. Mătușa Iulcea și unchiul  Mihai ( cu accent pe primul i) purtau o valiză a mândriei. O valiză de arătat lumii, dar pentru noi și în special pentru bunica, acea valiză aducea speranțe. Acel nimic de la oraș. Important pentru ele, ca surori, era faptul că nu se uitau. În fiecare vară aveau ocazia să se salute, să-și împătrășească durerea nopților cu nesomn, durerea sfâșietoare a tăcerilor , sau a dorurilor nespuse. Strigătul de sânge se făcea auzit fără așteptări, fără datorii materiale, ci doar de durerea așteptărilor.  Nu am auzit-o niciodată pe bunica hulindu-și sora, că nu i-a adus, niciodată ceva de la orașul în care trăia. În fiecare seară, pe marginea patului, unde ațipea și Dumnezeul din rugăciunea ei, pomenea numele sorei sale rătăcită departe, atât de departe cât nu putea ea nici cu gândul să  ajungă.