CONTRASTE

Mi-a trebuit un timp să-l cunosc. Oricât de simplu pare un om, în adâncul lui ascunde o lume. Lumea lui. Uneori puteam să-l privesc în ochi. Ochii lui spuneau povești. Ochii lui purtau  povești. Purtau cuvinte nerostite, regrete, dorințe și tăceri. Dureri trăite și fericiri râvnite. Lacrimi și zâmbete, anotimpuri și timpuri. Culori, frici și trăiri. În ochii lui am văzut o viață întreagă…ascunsă în spatele unor pleoape obosite. În ochii lui se aflau minuni și emoții.

Ştiind cum a plecat de acasă, ce război a lăsat în urma lui, îmi stârnea o stare de  vinovăţie că a şubrezit relaţia cu familia lui, cu mama lui,… mai ales  cu mama. Nu generalizez nimic, însă femeile, cu precădere cele din generația noastră, au avut nişte manifestări tare stranii în viața odorului zămislit. Îşi dorea pentru băiatul ei o frumoasă zână din poveşti, pe care să o poată transforma într-o “Fefeleagă” care să robotească pe moşiile lor. Nici ai mei nu erau mai deocheaţi. Şi mama mea ar fi fost în stare să-mi caute un scriitor care să scrie pe săturate, pentru mine cărţi, care-mi erau atât de dragi. Dacă eu am comunicat, familiei mele, simplu, ferm şi concis că mă mărit, el nu a avut această tărie.

Îl vedeam cum se bucură de scăpatul din ham. Niciodată dus pe gânduri, sau trist. Niciodată!  Îmi spunea, uneori în glumă, mie sau prietenilor, că  de ştia cât e de bine însurat o făcea de la cinci ani. Se simţea ca un ocnaş scăpat de întuneric şi de munci grele. Stătuse închis în toate celulele din el. Acolo și-a omorât toți dușmanii şi îşi ispăşea pedeapsa de ucigas în propria viaţă.  Îşi făcuse din viaţă, propria închisoare. Începutul nostru a fost sfârșitul care a răsturnat o poveste. Noi  am făcut  din ruinele ei, un colț de rai.

Am bucătărit o vreme amândoi. Îl exasperasem cu neîndemânarea mea în a folosi instrumentele din bucătărie.

–  Vezi că ăla nu e pix,  mă atenţiona când puneam mâna pe cuţit, speriat să nu-mi reuşească  vreun  Seppuku. – Nu aşa se ţine cuţitul, uite, aşa …mişcarea trebuie să fie lină, elastică , dar şi hotărâtă, mă contrazicea cu blândeţe în tot ceea ce făceam în bucătărie. – „E bine şi cum faci tu, DAR…”- scrâşnea câte un „Dar” scăpat printre dinţi. Această învălmășeală de apropieri şi contradicţii mă zăpăcea şi mă făcea să mă simt utilă, ca o hârtie de muşte din import, foarte eficientă, pentru care să nu-i pară rău că şi-a dat banii. 

În ceea ce făcea el prin casă, eu nu prea aveam  ce să corectez,  deşi uneori îmi cerea părerea.

– Nu am timp de bibileală, doar  nu mi-am luat bărbat cu instrucţiuni de folosinţă.  Nu-i trebuie diplomă de neurochirurg ca să repare o priză, îl necăjeam  când aştepta de la mine like-urile acelor vremuri. Era  ca și cum eu nu i-aş  da voie unui bărbat să bată un cui. Că eu, femeie, mă pricep mai bine. Îl urmăream curioasă când meşterea câte ceva. Stăteam ore întregi lângâ el când desfăcea în şuruburi şi şurubele motorul motocicletei şi îl punea la loc cu o precizie de ceasornicar.  Mă amuzam la ficare nereuşită a lui, ca pruncul ce-l umărea pe popa care-şi repara gardul, curios să afle cum înjură acesta când îşi dă cu ciocanul peste degete.

Odată a venit cu ideea de a ne arăta unu altuia ce filme preferăm. Aşa că ne-am invitat reciproc la cinematograf. Primul a venit el cu o invitaţie surpriză. Era cât pe ce să-mi comand o ţinută de zile mari pentru capodopera cinematografică la care urma să mă ducă iubitul meu. Cu sucul Brifcor şi nelipsitul cornet cu seminţe prăjite, ne-am înghesuit şi noi, dând din coate, să prindem locuri bune în grămada gălăgioasă  de oameni  ce se călcau în picioare să vadă filmul “ Cei 13 de la Barletta” cu Bud Spencer.  Am rezistat cu stoicism de dragul bucuriei lui. În timp ce gândurile mele patrulau nestingherite prin Univers și filmul se putea viziona la fel de bine și fără mine, îl priveam cum se agită, cum savura fiecare secvenţă comică a filmului şi cu cât aplomb s-ar fi avântat în luptă alături de personajele din film. Trei zile după aceea , am ascultat recenzia filmului,  spusă mie sau altora cu o satisfacţie nemaiîntâlnită.

Eu l-am invitat la filmul “Vraciul”, o ecranizare după romanul cu acelaş nume de Tadeusz Dotega Mostowicz. Citisem cartea şi credeam cu tărie că îi va plăcea filmul. Nu, nu i-a plăcut.  După zece minute de la începerea filmului mi-a şoptit la ureche: merg să beau o bere, te aştept afară. Şi m-a aşteptat!

 În a nu aveam aceleași preferințe, și totuși ne-am potrivit de minune!

Autor: soapteînamurg

Sunt picătură de lumină şi mă scurg din geana unui înger fără aripi, mă scufund în focul iadului pentru a mă evapora şi mă ridic la cer să primesc binecuvantarea divină printr-o caldă ploaie de vară şi cobor apoi pe pământ pentru a săruta clipe de rai. Cred în puterea mâinilor mele,a sufletului curat şi a iubirii aproapelui. Cred în curaj şi verticalitate,în zâmbet, în sinceritate şi devotament, în ajutor, în compasiune şi omenie. Si da, cred cu tărie în puterea minţii mele.

2 gânduri despre „CONTRASTE”

  1. Contrastele se atrag, imi spunea bunica. Nu intotdeauna aș zice eu acum, doar ca uneori se completează de minune. Si te bucuri din suflet când vezi asta.
    Ai tu un fel de a aseza în cuvinte lucruri simple (peste care ai putea trece cu usurinta fără să le observi) încât după ultimul cuvânt iti vine sa spui și, mai departe? De ce nu ne spui ce a mai fost?
    O zi frumoasa cu „potriveli” pe masura.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.