FEMEIA TE RIDICĂ, FEMEIA TE COBOARĂ

Săptămâna trecută a fost Măriuța la mine. După cum ne este obiceiul, am pălăvrăgit de dimineață până-n noapte ca babele acelea ce au stat opt ani la închisoare și alte opt ore la poarta pentitenciarului când au fost eliberate.  Ne-am pâns plânsurile, ne-am îndulcit amarurile, ne-am sfătuit,  dar am și râs cu lacrimi la amintirea unor povești reale. Una dintre povești merită să v-o spun ca să nu râd singură, acum, după ce Măriuța a plecat de la mine.

Acu mulți ani, se însoară feciorul Mării Ghilii cu o fată dintr-un sat de peste Someș. Nuntă mare, cu nuntași mulți că doară, amândoi tinerii proveneau din familii cu stare. Și după cum e obiceiul la noi, la nunți, botezuri și înmormâtări nu trebuie să existe mânie și din respect pentru consăteni nimeni nu lipsește de la eveniment. Din tătă casa, batăr (măcar) unu, trebuie să se proțăpească, îmbrăcat ”în costumul de mâncat prăjituri” să dea onor tinerilor. Nana Anica și-o lăsat bărbatu acasă cu tătă treaba pă cap, și-o luat cu ea o fată din cei zece prunci, s-o gătat de nuntă și duse o fost. S-o întâlnit cu Mărie și Mitru de peste drum și cu bacul au trecut Someșul în satul vecin unde avea loc nunta. Lume multă, tineri fericiți, socrii înlăcrimati de bucurie că-și văd pruncii pe drumul vieții, sau de durere că le pleacă de sub aripa de părinte, nași nerăbdători să treacă și peste această obligație, tineri dornici de mulăceag (distracție) și ceatarâși (instrumentiști) încercănd să mulțumească pe toată lumea după gusturile muzicale. Se așezară toți la masa plină de bucate și începură ghiftuiala. Nu trecu un ceas de vreme că Mitru, gata beat, și îmbuibat cu mâncare că de-și băga un deget pe gât ajungea la ultimul dumicat, simți nevoia de hodină. Se întinse pe laiță (bancă), își puse capul în poala lui lele Mărie ca să fie sigur că acolo va sta nevastă-sa și repede trecu în lumea viselor.  Nana Anica și cu fată-sa au întrat în horă și când mai veneau pe la masă să-și tragă sufletul o îndemnau pe lele Măria: ” Hai tu Mărie și joacă că doară n-ai vinit să-l lejeni pă Mitru!”  ” Nu mă duc Anică, că de se scoală Mitru m-a sfădi (certa), se scuza lele Mărie.” ” Da, dă-l în mama strădăniei, de bătoc! Ia ridică-te să-i pun sub cap cojocul aiesta și hai și te distrează că de aceea ai vinit la nuntă” Și o trase Anica pe Mărie în joc. Și-apoi  ”Trei pași la stânga linișor, Și-alți trei pași la dreapta lor”, vorba poetului, se aprinse lele Măria și jucă ba cu un vecin, ba cu altu, ba cu un neam, ba cu celălalt, cu mirele, cu socrii, cu nașii, ba și cu fostul drăguț.

Mai pe la spartul nunții, se trezi și Mitru. Când văzu că un cojoc îi erau ”brațe de nevastă” se făcu foc și pară ca zmeul din poveste. Negru de gelozie începu să inventarieze sfinți și dumnezei de o băgă pe lele Măria în toate bolile. Ar fi altoit-o pe biata Mărie, dar îl țineau sătenii fedeleși încerănd să-l domolească. Ajunși pe bac, să treacă Someșul, Mitru începu circul. Că el se aruncă în Somes, că nevasta lui e curvă, că lui îi este rușine, de sat, cu așa nevasă… Sătenii încercară să-l liniștească: ” Stai Mitru, nu te face de groaza lumii,..liniștește-te Mitru că o să te odihnești și vei vedea altfel lucrurile…și  cu stai Mitru,… și cu fii cuminte Mitru”, ajunsese bacul la mijlocul Someșului. Anica privea dintr-o parte și aștepta să se facă liuniște pe bac. Văzând că nu-i chip ca Mitru să-și vină în fire, se suflecă la mâneci, își făcu potecă printre săteni care au înlemnit văzând-o dezlănțuită: ”Da-poi, …mnezeii și cristoșii mamii tale de măgar, da-poi tu vrei să te arunci în Someș?!… no hai că te arunc io!” Apucă un cuțit de la podarul care tocmai mânca slănină cu ceapă și se repezi la Mitru care se ținea strâns de un stâlp al podului să nu-l tragă Anica. ”… tu-ți gura mătii de bou, că te tai de văd soarele prin tine mă, goliciunea satului. No, hai că te arunc io, putregaiu satului!” Mitru muțise, nu mai avea curaj să deschidă gura. Se ținea de stâlpul bacului pe care-l schimbă cu brațul Măriei când ajunseră pe malul celălalt. La coborâre de pe bac, Anica rupse o creangă dintr-o răchită de pe mal și-i strigă Măriei: ”de nu se linișește Mitru, srtigă-mă că-i dau una în ”numele tatălui” cu paru aista, de mâni jucăm la petrecania lui. A fi prima petrecane, din sat, la care vom juca.

GÂNDURI ÎNAINTEA RUGĂCIUNII DE SEARĂ

Nu stiu dacă aș fi făcut în viată, ce am făcut, dacă nu treceam prin lipsuri materiale și probleme de sănătate. Am căutat întodeauna fericirea, dar n-am disperat niciodată căutând-o. N-am întâlnit-o până acum, sau poate  n-am știut s-o identific. Am trecut prin viață crescând, căutând ieșiri din sărăcie, depășind situații limită și făcând o groază de compromisuri în dorința de a fi acceptată. Nu m-am umilit niciodată, în schimb, și nu am lăsat nici pe alții să mă umilească. Cineva îmi spunea, odată, că sunt o persoană foarte sociabilă, doar că formez în jurul meu un zid transparent de care nu se poate trece. Poate așa fac, dar nu conștientizez. Știu că sunt un om bun și nu aș face rău nimănui cu bună știință. Căutând fericirea m-am ales cu puțină înțelepciune, ce mă ajută să-mi dau seama că fericit poate să fie cineva sărac cu duhul, un prost, sau cineva care nu se senzibiliziază la nimic. Există și în fericire o minimă decență.  Fericirea deplină nu poate să existe dacă în jurul meu este durere, boală, sărăcie, copii și animale maltratate, bătrâni flămânzi și goi și tineri care trăiesc din pensia părinților sau pribegesc aiurea căutându-și calea.

MULȚUMESCU-ȚI ȚIE DOAMNE…că fiind capabilă de empatie, nu pot fi fericită!!

CUPTOR

Splendori de vară-ajunse-n apogeu,

Când verdele pădurii e mult întunecat,

Culoare lungi de umbre şi crengile-au format,

Coroane de copaci se îndesesc mereu.

Sălbatici pui crescuţi ameninţă în toi

Miori şi berbecuţi ce pasc fără de griji

Că au scăpat de Paşte şi nu au fost ucişi,

Ştiu c-au câini de stână străjerii lor de soi.

Miros de fân cosit se-mprăştie-n răcoare

Şi grâul dă în copt, azi, mâine-n Bărăgan.

Multicolore flori se-mprăştie în lan

Cu aur pur stropită-i de soare mândra floare.

Vacanţierii veseli nici nu gândesc la muncă

În timp ce-agricultorii n-au timp ei de splendori,

Aşteapta prima pâine în valuri de sudori,

De termină o treabă, de alta se apucă.

Din luna lui cuptor curge noian de soare

Splendorile toride inundă tot şi toate.

În suflet omul are viaţă fără moarte

Şi în aceste clipe nimic nu îl mai doare.

DILEMA CEAIULUI VERDE

De câţiva ani încoace, de când metabolismul meu a luat-o pe arătură, am o spaimă teribilă de cântar. De câte ori urc pe el, mă aştept să-mi spună să nu ne urcăm doi deodată. Zilele trecute, constat că trebuie să iau măsuri, pentru ca măcar două kilograme să dau jos. Deja am experienţă, cu un ceai verde pe zi şi cu autosugestie cât cuprinde, reuşesc să mă restabilesc. La întoarcerea de la serviciu, mă opresc la o farmacie din cartier şi claxonez ca o sirenă în port. Farmacistele mă cunosc, dar de data aceasta nu iese nimeni să ma întrebe de sănătate.

“Mişcă-ţi curul, Crina, că de aia urlă cântarul când te vede”, încep eu cu “autosugestia”. “Hai, Crina, hai, că de cand te-ai domnit cu maşină nu ridici decât pixul, ştampila şi mouse-ul, şi când mergi parc-ai veni”, îmi dau imbold la mişcare. Intru în farmacie şi, ca orice handicapat care se respectă, sfidez rândul de oameni şi mă duc glonţ (mă credeţi?) la farmaciste. Drăguţe cum le ştiu, mă întreabă cu ce să mă servească.

– Ceai verde aveţi? întreb eu, deşi ştiam că au.

            Una dintre farmaciste merge în depozit să aduca, timp în care eu specific cu voce tare că doresc “antiadipos”.

            – Doamna Crina, dar dv. nu sunteţi grasă, constată farmacista cu care încep o conversaţie-fulger. Oamenii de la coadă ascultă tăcuţi pledoaria mea.

            – Nu sunt grasă, dar, vedeţi dv., mi se depune un strat adipos pe coapse, pe picioare şi sunt aşa de grele că abia le duc. Picioarele astea le am doar aşa, ca să am inventarul corporal complet, glumesc eu a pagubă. De când cu deplasatul meu modern, bicepşii, tricepşii şi sternocleidomastoidienii mei sunt varză, aşa că nu mai pot duce nici măcar două kilograme în plus şi mă mişc tot mai greu…

O tânără de lângă mine strigă la farmacista din depozit:

            – Şi eu doresc o cutie de ceai verde, tot antiadipos.

            Apoi către mine:

            – Şi pe bunica o dor picioarele.

            Nu înţeleg nimic, nu ştiu că face legătura cu ceaiul verde. Îi zâmbesc tâmp, încercând să o fac să înţeleagă că nu eu sunt farmacista.

            Un bărbat iese din rând şi se apleacă la urechea mea:

            – Doamnă, e bun şi pentru alte dureri sau numai pentru picioare?

            – Ce?? întreb eu, încurcată.

            – Ceaiu’ ăla, continuă el întrebător.

            O femeie îmbrăcată cu haine oşeneşti şi cu sacoşă de rafie pe un umăr se apropie şi-mi spune că soacrei sale i se umflă picioarele.

           – Oare antiadiposul ăla nu o va ajuta să elimine apa?

            Mă uit cruciş la ei, nu înţeleg o iotă din ce mă întreabă. În murmurul care a pus stăpânire pe farmacie, eu nu auzeam decât ceai, durere, picioare şi apă. Nu ştiam că despre ceaiul meu verde este vorba. O aud pe farmacistă că bate cu pixul în tejghea, ceea ce mi-a adus aminte de tovarăşa Kati, profa de muzică din anii-mi de pruncie, care bătea cu diapazonul în catedră ca să ne reducă la tăcere.

            – Ceaiul verde este de slăbit, nu pentru dureri, spune ferm farmacista.

            Îndreptându-mă spre uşă, aud că unii oameni nu sunt convinşi de spusele farmacistei. Rândul era destul de pestriţ: unii zâmbeau îngăduitor, alţii râdeau de-a binelea, alţii păreau revoltaţi.

            – De slăbit pe dracu’, doamna nu e grasă şi i-a dat ceai de slăbit.

            – Doamna o zis că nu poate mere, pentru acee ii traba ceaiu’, se aude încă o voce.

Râzând, îi bag în ceaţă şi mai mult:

            – Cu ajutorul ceaiului verde cresc picioare noi… şi părul de pe picioare!

FEŢELE IUBIRII

Iubirea este totul, iubirea e nimic

Iubirea este multul, iubirea e un pic

Iubirea este albul, iubirea este negrul

Iubirea e frântura, iubirea e întregul

Iubirea e minciună, iubirea-i adevăr

Atârnă ca şi viaţa de micul fir de păr.

Iubirea e eşec, iubirea e izbândă

Iubirea e aprinsă, iubirea este blândă

Iubirea e pământ, iubirea este cer

Iubirea este clară, iubirea e mister

Iubirea este dulce, iubirea e amară

Iubirea e închisă, iubirea e afară

Iubirea este miere, iubirea e pelin

Iubirea e candoare, iubirea este chin

Iubirea este viaţă, iubirea este moarte

Iubirea este slovă, iubirea este carte

Iubirea e lumină, iubirea este nor

Iubirea este gândul, iubirea este zbor.

Ea e ticăloşie, iubirea e onoare

Iubirea te alintă şi-apoi tot ea te doare.

Iubirea e păcat, iubirea e credinţă

Iubirea este laşa, iubirea e voinţă

Iubirea este glorie şi este căutare

Iubirea este slabă, iubirea este tare

Planează peste oameni, conduce fără legi

Ne schimbă deopotrivă pe toţi în sclavi şi regi.

Şi după toate-acestea, iubirea este pură

Iubirea e-nţeleaptă, iubirea e matură

Iubirea n-are pată, iubirea-i calitate

Ea n-are josnicie, iubirea-i fără moarte!

PUTEREA MAMEI

Când soarele răsare şi cerul e senin,

Când tunetul se-opreşte şi risipeşte teama,

Când iese curcubeul şi vântul este lin,

E pentru că, prin preajmă, pe undeva, e mama.

Când florile-şi împrăştiu parfumul lor dulceag,

Când totul e frumos ca un tablou în ramă,

Când zorii dimineţii aduc miresme-n prag,

E pentru că, prin preajmă, pe undeva-i o mamă.

Când vezi copii cu zâmbet zburdând în voia lor,

Aleargă fără griji, de nimeni nu au teamă

Şi traiul, dar şi jocul, şi somnul e uşor,

E pentru că, prin preajmă, pe undeva-i o mamă.

Cinstiţi atuncea mama şi existenţa sa,

Iubiţi-o ca pe-un înger şi-i puneţi chipu-n ramă,

Faceţi o rugăciune în templu pentru ea,

Că eşti bogat în lume numai cât ai o mamă.

SUPREMUL SACRIFICIU

Tu te zideşti în mine, măicuţă iubitoare,

Ca Ana lui Manole şi nu regreţi nimic.

Şi mori cu zile, maică, un pic câte un pic,

Deşi îţi pui speranţe în vremuri noi sub soare.

Îţi dai şi trup şi suflet, rugându-te la sfinţi

Ca viaţa mea să fie mai bună zi de zi.

Te pocăieşti, măicuţă, curată tu să fii,

Mă lauzi la vecine, deşi tu ştii că minţi.

În pâinea de pe masă, în haina de pe mine,

Îţi simt sudoarea, maică, în suflet şi în trup.

Aş vrea din pieptul fraged şi inima s-o rup,

Să ţi-o ofer, măicuţă, pentru a-ţi fi mai bine.

Nu mă simt demnă, maică, de tot ce tu imi dai,

Nu am putere-n mine cât ştiu că ce am eu

Tu mi le-ai dat, măicuţă şi imi vei da mereu

Şi îmi aduci în viaţă tot binele din rai!

Te spovedeşti la preot, să fii fără păcat

Şi-arunci răul din tine, să fii mereu curată,

Să nu sufăr, măicuţă, din vina-ţi niciodată,

Dar niciun rău, măicuţă, tu n-ai de aruncat.

Curată eşti tu, mamă, ca florile de crin,

Emani în juru-ţi, mamă, parfum dulceag de floare.

Când te privesc, în juru-mi tot sufletul mă doare,

Ştiind că viaţa-ntreagă ţi-a fost numai un chin.

Opreşte-te, măicuţă! Trăieşte pentru tine!

Vreau mâna-ţi delicată s-o odihnesti puţin.

Transformă-n zâmbet, mamă, pe rând orice suspin

Şi fii tânară, mamă, în veci, doar pentru mine.

ŞEF PESTE NOROAIE

Mă strecor cu maşina printre gropile şi hârtoapele cartierului şi caut noroiul cel mai mic dintre toate noroaiele, pentru a lua poziţie de aşteptare. O mai iau pe Diana de la şcoală uneori şi astăzi este una dintre zilele acelea. Nici nu apuc să opresc motorul că se apropie de mine o namilă de om, de aproape doi metri, îmbrăcat în verde, cu un măturoi şi o lopată, verde şi el de furie.

– Ce faci aici, tu, handicapată, nu vezi că stai pe spaţiul verde? 

Deschisesem geamul de la maşină ca să stăm civilizat de vorbă, dar m-am răzgândit când am constatat că va trebui să pornesc ştergătoarele de parbriz la cât scuipa când vorbea. Că mi-a zis handicapată nu am fost indignată, avea dreptate omu’, dar devenisem şi eu verde de furie că numea noroiul pe care stăteam “spaţiu verde”. În acel moment am fost tentată să accelerez şi cu roţile din faţă să-l umplu de “spaţiu verde”, doar că… handicapaţii fără patalama sunt mai periculoşi decât cei cu “diplomă”, mai ales când au în dotare drept “armament” un măturoi şi o lopată.

– Dumneavoastră sunteţi singurul “verde” de aici, constat eu, zâmbind şi-i sugerez că ar fi bine să delimiteze cu o bordură spaţiul verde de aleea pietonală.

Vorbesc singură. Îmi arată peste cât spaţiu verde este el şef, că toţi handicapaţii parchează maşinile şi el nu poate să-si pună în valoare calitatea de şef şi că, dacă se “nervează”, le sparge roţile la toţi şi-mi arată ce trainică lopată are, numai bună de spart parbrize. Nu mă mai goneşte de acolo, cred că se bucură că are cu cine să converseze şi să-şi descarce sufletul plin de năduf. Începe să cânte ceva mârâit. Încerc să pricep ce cântă. Eram sigură că-şi fredonează “imnul” – Vino mamă să mă vezi cum trudesc la spaţii verzi – dar nu este aşa. Mârâia ceva nedefinit sprijinit în lopată, iar cu măturoiul încerca să-mi cureţe roţile maşinii. Pentru a nu ştiu câta oară constat că-i “mare grădina lui Dumnezeu”, ce lume pestriţă a pus în ea, de parcă ne-a făcut pe toţi la beţie. O văd pe Diana că iese pe poarta şcolii şi pornesc spre ea, lăsându-l pe “menestrelul spaţiilor verzi” să-şi fluiere nemulţumirea în legea lui.

PUNTE PESTE ANI

Din cabinetul medicului ieşi o doamnă trecută prin mulţi ani de viaţă, dar care încă mai păstra cochetăria apusei tinereţi. Cu şireturile pantofilor nelegate, cu braţul plin de hainele apucate în grabă pentru a permite altor pacienţi să intre în cabinetul de urologie, cu o privire tristă, se aşeză pe băncuţa din faţa cabinetului. Un adolescent înalt, cu o figura boemă şi cu o ţinută ce îmbina armonios modernul cu decenţa, se lăsă la picioarele ei, pentru a-i lega şireturile. Femeia găsi momentul să-l mângâie pe creştet şi să-i răvăşească zulufii negri, căzuţi peste frunte şi peste umeri. Tânărul îşi propti fruntea de genunchiul batrânei şi continuă să-şi facă de lucru cu şireturile legate deja. Privirea tristă a bătrânei se izbi de peretele din faţa sa şi rămase pironită acolo, iar pe chip i se vedea furia neputinţei. Mâinile îi căutau frenetic umerii tânărului, determinându-l să se ridice. Cu privirea rătăcită încă în jos, tânărul continuă să o ajute pe bătrână să se îmbrace.

Uşa cabinetului se deschise şi asistenta i se adresă bătrânei:

– Cu cine sunteţi, doamnă?

Tânărul se prezentă cu o uşoară înclinare a capului, vorbi încet doar pentru asistentă şi intră în cabinet, nu înainte de a se asigura că bătrâna a luat loc pe bancă. Peste câteva minute, tânărul ieşi din, tăcut, ferindu-şi privirea. Doar lacrimile ce i se înnodau în barbă trădau suferinţa pricinuită de o veste tristă. Tăcuţi amândoi, porniră agale pe coridorul secţiei de urologie. Tânărul înalt de-ţi pica pălăria privindu-l deaproape, cu un ghiozdan pe umăr şi cutia unei viori într-o mână, păşea încet în imediata apropiere a bătrânei doamne, folosindu-şi mâna liberă pentru a o sprijini.

Am privit în urma lor şi mi-am amintit cât de frumos şi de repede răspundea Dumnezeu bătrânilor ce se rugau în copilăria mea. O bunică şi o pisică îngenuncheau mereu sub trei icoane. Fiecare zi începea şi se sfârşea cu „Tatăl nostru” şi cu „Împărate ceresc”, plus trei mătănii. După ruga de dimineaţa, bunica se spăla pe ochi să n-o spurce cucul, se îmbrăca curat şi se pierdea în păpuşoii cei înalţi de după casă. O auzeam cum murmura şi cum ofta. Dac-aş fi avut mintea de acum şi sufletul de-atunci, poate înţelegeam eternele rugăciuni de taină. Erau vremuri când Dumnezeu se odihnea pe patul de la geam şi punea umărul la freamătul neajunsurilor mele de atunci, dându-mi pâinea cea de toate zilele cerută de bunica în rugăciuni.

Sper ca Dumnezeu să nu fi adormit în odihna Lui pe patul de la geam şi să pună umărul la vindecarea suferinţelor bătrânei doamne şi ale tânărului boem ce mi-au marcat ziua.

RĂZBUNAREA ULMULUI

Cândva, de mult, în anii-mi de pruncie,

În funduri de grădini, crescut în locul morii,

Traia un ulm bătrân, născut pentru vecie,

Bunica-i ştia vârsta venită din istorii.

Coroana-i era ştirbă, lovită de un trăsnet

Şi trunchiul strâmb, saracul, dar sănătos în vână

Se înălţa spre cer, schiţând parcă un răcnet

Că nu e crescut drept şi stă greu într-o rână.

La umbra lui bunica se odihnea mereu

Când spicuia la grâu, gândind la hrana mea

Şi munca-i era tihnă, povara eram eu,

Că n-o lăsam să plece făr’ să mă ia cu ea.

Mă adormea în iarbă şi-apoi cu fruntea sumbră

Mai spicuia cu gândul la-l pâinii moale miez,

Venea să-şi tragă suflul la răcoroasa umbră,

Şoptind un «Tatăl Nostru», din suflet şi un «Crez».

Aşa făcea tot satul, venind la muncă vara,

Se odihneau ţăranii la umbra dată-n dar,

Munceau din greu săracii, din zori şi până seara,

Dar găseau uşurare sub ulm, ca la altar.

Doar unul n-avu loc de ulm şi, vrând avere,

Îl doborâ-ntr-o zi, că-i încurca aratul,

Îl duse-n curtea sa şi îl facu surcele.

Nu s-a gândit o clipă c-a sărăcit tot satul.

Rămasa buturugă se prinse-n rădăcini,

Nu se lăsa zdrobită şi se-ngropa-n pământ

Şi-n loc de umbră ulmul se tranformă în spini

Iar omul sărăceşte în loc să ia avânt.

Un loc cât umbra ulmului stă astăzi nelucrat,

Ţesut de spini şi serpii aici îşi fac cuibare,

Doar hribe roşii râd, chemând la un păcat.

De ce pentru un om plăteşte satul oare?

Aşa-L voi întreba pe DUMNEZEU mereu,

Că bun amic mi-a fost în frageda-mi pruncie.

Sub ulmul generos m-am odihnit şi eu

Şi amintirea lui mie-n minte încă vie.

Deunăzi am mai fost în sat uitat de lume

Şi-am aruncat privirea pierdută spre apus,

Uimită am rămas cum nici nu pot a spune,

Mă saluta-o crenguţă de ulm crescută-n sus.

CE AI SAU CE EŞTI?

Străbat cu atenţie staţia de autobuz plină de copii neastâmpăraţi ce se hârjoneau sfidând nemulţumirea unor doamne acrite de viaţă. Mă îndepărtez suficient ca să le las loc de zbenguială, măcar acolo, scăpaţi de „nu e voie” mult prea folosit acasă şi în şcoli. Trăgeam nădejde să-şi continue jocul, dar toţi s-au dovedit interesaţi de scuterul meu electric strângându-se în jurul meu. Claxonau, butonau pe semnalizare, pe avarii, pe far, după ce i-am lămurit cum stă treaba cu „ce-aţi păţit tanti de vă dor picioarele”. O aşteptam pe fetiţa mea să vină de la şcoală şi acolo ne dădusem întâlnire. Primăvara pusese stăpânire peste tot şi toate dar mai ales peste buzunarul meu prea subţire pentru câte hăinuţe îi rămăseseră mici Sânzienei în acel an. Vedeam pantalonaşi şi mâneci prea scurte la gecuţe şi la ceata de copii şi inţelegeam de ce se spune în general la aniversări „ai mai adăugat încă o primăvară în viaţa ta”. Ca la un semnal, copiii începură să râda şi să ţipe. La câţiva paşi distanţa, o fetiţă cu o geacă peste care ar fi trebuit să treacă vreo două primăveri ca să-i fie bună, încălţată cu cizme al căror fermoar era înlocuit cu ace de siguranţă, aplecată sub  povara unui ghiozdan agăţat pe un umar, muşca dintr-o felie de pâine pe care se afla o sarma. Cu privirea în jos îşi mânca hotărâtă sarmaua deşi copiii continuau să râdă.

–       Ce bine miroase sarmaua ta!! Uite, mi-ai dat idee ce să fac mâine de mâncare, încerc eu să o înveselesc.

–       Bunica a făcut sarmale de post. Îi ies foarte bune. Am avut grijă de surioara mea cea mică şi nu am apucat să mănânc, se justifică fetiţa mai mult pentru urechile copiilor.

–       Îţi place la şcoală? încep eu un dialog.

–       Da, vreau să mă fac doctoriţă de dinţi, ca doamna doctor la care lucrează mama.

–       Mama ta e asistentă? continui eu cu întrebările.

–       Nu, mama face curaţenie, răspunse ea cu demnitate.

Peste ani, am mai întâlnit-o pe Maria studentă la Asistenţă Sociala şi care a activat la Asociaţia Handicapaţilor Fizic ca voluntar într-un proiect pe care îl aveam în derulare. Frumoasă, brunetă, cu păr lung, discretă şi demnă, Maria şi-a croit drumul ei prin hăţişuri şi gropi, prin lumini şi umbre, prin negură şi zloată şi din Anglia mi-a cerut o scrisoare de recomandare acum câţiva ani. Cu câteva zile înainte am primit un mesaj de la Maria: „Vă mulţumesc, doamna Crina. Sunt asistent social într-un centru de recuperare neuromotorie pentru copii din Anglia”.

 Felicitări, Maria! Demnitatea cu care ţi-ai mâncat sarmaua de pe pâine te-a dus departe. Cei ce au mâncat atunci croissant şi chipsuri şi râdeau de tine oare ce fac acum?!

SĂRUTUL IUDEI

La margine de sat, trăia de mult, spre zare,

Un plop bătrân, înalt, semeţ şi trainic,

Sătenii-l foloseau ca punct de observare,

Când stăteau noaptea-n pândă la ceasul cel mai tainic.

Era ca un străjer ce-n fiecare noapte

Sta-n post cu piepu-n vânt şi înfrunta urgia,

Doar frunza-l alinta cu ale sale şoapte,

Era bărbat în sat ce purta palaria.

Pe trunchiul sănătos doar gâze-şi făceau rostul,

Mai mişunau în voie în jos şi-n susul lui.

O hribă văzu totul şi-şi zise-n sine: prostul,

E tată pentru toţi şi neamul nimănui.

Ia să profit, bătrâne, să stau şi eu pe tine.

Mă vei umbri de soare, mă vei feri de ploi,

Mă vei hrăni cu seva din frunză şi pe mine,

Că eşti copac puternic, tu eşti un plop de soi.

Se agăţă ciuperca pe trunchiul bărbătesc,

Iar plopu-i admira culoarea purpurie,

Făcu o socoteală, că-n neamul plopicesc

Nimeni n-avu o floare şi nici parfumerie.

Va fi a mea podoabă, îşi zise plopu-n sine,

Cu-a ei culoare vie voi fi mai admirat.

Eu o voi ajuta ca să trăiasca bine,

Mă vor iubi mai tare toţi oamenii din sat.

Ciuperca se lăţi cu-mbrăţişări de Iudă,

Iar plopul sugrumat gemea din când în când,

El o hrănea cu sevă din frunza lui cea crudă.

«Frumosul se plăteşte» se consola în gând.

Dar într-o zi nefastă, un crivăţ îl răpuse.

Din plopul cel puternic rămase-o buturugă.

Ciuperca stă pe loc cu gândurile duse,

N-o-ndupleca defel a buturugii rugă.

Ea se servea din hrană cu ciupercescul har

Şi-mprăştia-n văzduh, prin spori, al său venin,

Nu lăsa buturuga să nască vreun vlăstar

Şi nici n-o-nduioşa al buturugii chin.

Ea prefera să moară cu moartea altei vieţi,

Ştia că un vlastar n-o poate duce-n spate,

Împrăştia răpciune cu ură şi dispreţ,

Păcătuia-n blesteme bolborosind în şoapte.

Aşa că între oameni se naşte răutate

Şi-n lumea ierbărească se-aude iar un zvon

Că şi-ntre buruieni se speră-n bunătate

Să schimbe-n miere-amarul un nou ARMAGHEDON.

MAMA UNUI BEBE MARE

Era un ianuarie geros ce-şi vărsa furia îngheţată peste oraş. Printr-un ger cumplit, ajung cu greu la Spitalul TBC, unde găsisem îngăduinţa să o internez pe mama, uşor senilă, până la soluţionarea dosarului de acceptare în căminul-spital din oraş. Insistasem să o internez în Spitalul TBC din Satu Mare pentru că vremea vitregă din acea iarnă mă împiedica să ajung zilnic la ea cu mâncare. Acolo, bolnavii sunt trataţi aşa cum ar trebui să fie trataţi în oricare alt spital şi ştiam că va fi bine îngrijită. Fusese plasată într-o rezervă, singură, ceea ce mă mulţumea şi-mi dădea oarecare siguranţă că totul este bine cu ea.

În drumul meu către rezervă, pe coridor, la un geam întredeschis, o femeie slabă, cu o faţă negricioasă, fuma suflând fumul prin deschizătura geamului. Veneam să-mi vizitez mama tot la câteva zile şi bolnavii începuseră să mă cunoască, ba chiar se îngrijeau să îi fie de folos mamei mele uneori. Femeia mă priveşte insistent şi mă întreabă dacă nu am nevoie de resturi de pâine, că, dacă am gospodărie la ţară, acestea pot fi date porcilor sau păsărilor. Mă asigură că nu mi le dă scump, cu doar trei lei o sacoşă. Mă opresc nu doar ca să vorbesc cu ea, dar şi să mă încălzesc la caloriferul ce-mi oferea cu generozitate fierbinţeala lui. Îmi spune că are tuberculoză de câţiva ani şi că vine periodic în spital pentru tratament. Acum nu mai poate să rămână, pentru că are acasă un băiat de patruzeci de ani, bolnav psihic, şi nu are cine să-i poarte de grijă. Stă la mila satului şi îi este teamă să nu îngheţe pe undeva fiindcă nu are lemne pentru foc. Încearcă să facă rost de bani ca să poată pleca. În câteva minute, îmi spune povestea celor patruzeci de ani de vechime în munca de mamă, o muncă cu foc continuu, o muncă plătită cu lacrimi, cu nesomn, cu griji, fără concediu de odihnă, fără colegi de serviciu, pentru că, vorba aceea, “în întuneric şi propria umbra te părăseşte”. Plânge, se şterge cu un colţ de basma şi cu o mână îşi caută frenetic în buzunar o nouă ţigară. Mâinile slabe ce semănau mai mult a gheare de pasăre îi tremurau, aşa cum îi tremura tot trupul, străduindu-se să aprindă chibritul pe o cutie exploatată la maximum. Fumează tăcută, suspinând din când în când, apoi se încovoaie de spate într-o tuse sufocantă. O las în chinurile sale şi aud în spatele meu dojana unor cadre medicale care încercau să o scape de spasmele convulsive ale tusei.

La plecare, o găsesc la acelaşi geam, dându-şi sănătatea rămasă pe încă o ţigară. În sufletul meu se dădea o bătălie cumplita între “da” şi “nu”. Să-i dau bani ca să poată pleca să-i ofere o şansă băiatului ei, sau să nu-i dau bani ca să aiba “scuza” de a rămâne în spital, să-i dau o şansă ei? Îmi trec prin gând tot felul de supoziţii. Dacă povestea cu băiatul e o minciună? Dacă vrea bani să-şi cumpere ţigări şi băutură? Dacă, dacă, dacă… Îmi dau seama că niciun medicament din lume nu vindecă boala unui trup al cărui suflet este făcut ferfeniţă. Cu ochii abia deschişi sub pleoapele zdrenţuite de timp şi boală, priveşte în gol, undeva departe, atât de departe încât nici gândul ei nu ajunge până acolo şi şopteste un strigăt lăuntric către nimeni: “Când l-am născut era atât de sănătos… l-am verificat… până şi unghiuţele i le-am verificat, toate le avea… n-am ştiut că în cap nu avea nimic.”

Scot din buzunar cei cincizeci de lei pregătiţi să i-i dau. I-i întind, punându-mi nădejdea în Dumnezeu că-i va folosi aşa cum vrea El. Mă consolez cu gândul că ajutorul este văzut de Dumnezeu aşa cum este dat, nu cum este primit. Şi ca să-mi alung povara judecăţii din suflet, din gânduri, i-o pun în cârcă lui Dumnezeu: Doamne, facă-se voia ta!

ÎNŢELEPCIUNEA UNEI MINŢI SĂRACE

Într-o zi îmi intră în birou o doamnă cu doi copii-adolescenţi, un băiat foarte dezvoltat, uşor obez si o fată firavă, blonduţa cu nişte ochi albaştrii spălăciţi. Amândoi cu priviri răvăşite dar cu zâmbete ample. Doamna îşi cere scuze că va lipsi puţin dar a blocat cu maşina pe cineva în parcare şi că se întoarce imediat. Eu ramân cu cei doi tineri care păreau încantaţi, nevoie mare, că mă văd. Îmi salvez “munca” de pe calculator şi mă pregătesc să le ţin companie celor doi “musafiri” ai mei. Nici nu apuc să mă întorc spre ei că îl aud pe băiat

 – A murit nana Floarea!

Fata râde strident, baiatul râzând si el o împinge dezechilibrând-o

 – Taci tu!

 Eu încerc să continui o discuţie pe tema începută.

– Cine este nana Floarea?

– Cine o fost nana Floarea?!, că o murit, mă apostofează băiatul foarte serios. Da’ n-o murit bine, că nu aşe se moare. Nu este nevoie să pun eu întrebări că el îi dă zor cu teoria-i proprie despre cum se moare.

–O murit aşe…… îmi arată: cu mâinile pe piept, cu ochii închişi, capul înclinat într-o parte si cu limba afară. Zâmbesc, usor amuzată de imaginea din faţa mea. Fata râde şi încearcă să-l corecteze, dar fără sorţi de izbândă că băiatul iar o împinge şi o reduce la tăcere. Nu mai zâmbesc nici eu de teamă să nu-mi aplice şi mie acelaş tratament.

 – Aiesta i-o fost tăt muritul.  Da’ nu aşe se moare! Vrei să-ţi arăt cum se moare? Mă întreabă ridicându-se pregătit de demonstraţie.

–Nuuuuuuu!!! Disper eu când am văzut “namila” că se apropie de mine. Speriat de reacţia mea se aşează pe scaun frecându-şi mâinile agitat, zâmbind spăşit îşi plimbă privirea haotică pe toţi pereţii.

– Lasă că-mi arăţi, cum se moare, când vine mama. Încerc să afișez o voce mai blândă. Iniţial am crezut că vrea să-mi arate, pe pielea mea, cum se moare şi-mi treceau prin cap tot felul de scenarii: dacă mă va strânge de gât şi voi scoate limba, voi fi şi eu ca nana Floarea; dacă trebuie să se zbata muribundul, îmi va răvaşii tot biroul,…… dacă, dacă…… Ufff, după doar câteva minute, care mi s-au părut o veşnicie, intră doamna. Mi-e jenă să-i spun de spaima prin care am trecut dar mă vede puţin amuţită şi mă asigură că nu sunt agresivi. Aflu că ii are în plasament şi că de când sunt la ea, a reuşit să-i recupereze foarte mult. Prind curaj şi încep să deschid un dialog cu toţi trei. Băiatul e mai vorbăreţ şi mă asigură că el este tare deştept, că merge la scoală şi este în clasa a cincea. Confirm că am observant şi că este, cu adevărat, deştept. Fetiţa îmi spune că este tot in clasa a cincea dar că “ea uită repede”şi merge mai greu cu şcoala.

-Ooooo…. şi tu eşti deşteaptă, doar oamenii care au ce să uite, uită…..zâmbesc eu încercând să o încurajez. În timp ce colega mea rezolvă problema “mamei” eu continui să mă întreţin cu tinerii care erau, peste poate, de fericiţi că au cu cine să converseze. Aflu că au şaptesprezece ani, că nu sunt fraţi şi îmi dau multe alte “răspunsuri fără întrebari”.

 – Nu vă plicisiţi cu ei, conchid eu în finalul vizitei, adresându-ma doamnei care-i ţinea, pe după umeri, pe cei doi tineri.

 – Nu mă invidiaţi, doamnă, îmi spune, dând bănuitor din cap, nici uşor nu e cu ei. Când să iasă, baiatul îsi aduce aminte că trebuie să-mi arate cum se moare.

– Ia să văd, că din viaţa asta nimeni nu scapă viu, trebuie să stim să murim corect, încerc eu o glumă.

 – Nu corect, mă corectează băiatul. Se moare uite așe!

 Închide ochii, pune mâinile pe piept şi schiţează un zâmbet larg. Râdem şi eu şi mama, dar îmi dau seama că în mintea lui săracă se ascunde înţelepciunea omenirii. Să trăim fericiți şi să-i zâmbim morţii când o fi să vină.

LACRIMI DE MAMĂ

Ori de cate ori am puţin timp, obişnuiesc să mi-l petrec la mânăstiri. Iubesc mânăstirile si bisericile. Acolo îl simt pe Dumnezeu aproape mai ales când sunt doar eu singură în biserică sau mânăstire. Rugaciunile mele sunt atăt de penibile încât mă feresc să mă audă cineva rugându-mă. Nu ştiu să-l laud pe Dumnezeu, pentru că mi se par sărace cuvintele si prea false pentru a le folosi în aşa fel încât să mă creadă, iar despre mine nu-mi vine să spun “ajută-ma, Doamne, pe mine ticaloasa” -cum aud că se mai foloseşte în rugaciuni,  pentru că nu mă ştiu ticăloasă. Incă nu i-am spus bancuri Lui Dumnezeu, deşi cred că i-ar plăcea o astfel de credincioasă, dar l-am rugat, odată să facă cinste cu o cafea si la biserica de pe Muntele Tabor am primit, de la maicuţe, o cafea, semn că mi-a ascultat ruga. Mai nou, îmi plac cimitirele. Imi place linistea mormântală de acolo, simt că multe taine sunt îngropate acolo şi multe cuvinte nespuse s-au îmbrăcat în tacere iar muţenia lor planează peste cruci şi morminte. Duminica trecută am dus pe cineva la cimitir într-o altă localitate. Stăteam rezemată de masina, lângă gardul cimitirului, să respir aerul curat al câmpului din preajmă. Dincolo de gard o bărtânică îmbrăcată în veşminte negre, scormonea cu mâinile goale pământul de pe un mormânt. Zdrobea în pumni bulgarii de pământ întărit, borborosind rugăciuni iar din varful nasului îi picurau ritmic broboane de lacrimi. Citesc pe cruce şi reţin doar că, odihnitul în Domnul, a părăsit-o în 1985. Nu o întreb nimic deşi ne desparte doar gardul. Îi respect truda mâinilor, trăirea gândurilor şi durerea sufletului. Se opreşte din când în când să-şi şteargă ochii şi să ofteze adânc. Mai mângâie, cu mâna trudită de ani, fotografia tânărului bărbat de pe crucea de marmoră. Nu se opreşte din plâns şi udă cu lacrimile sale fiecare panseluţă ce o plantează. Potrivirea coroanei din flori de pai, pe cruce, îi dă mult de lucru. Ba acoperea fotografia…… daca o da mai încolo, acoperea scrisul,…… dacă o ridica prea sus nu sta drept……. de o punea mai jos, nu se vede coroana  aşa cum dorea ea. Se îndepărtează mergând cu spatele să vadă cum i-a ieşit primenirea mormântului. Ceva nu e bine, ceva nu-i place. Mai atinge, cu mâna tremurândă, fiecare floare, sterge cu palma soclul de ciment îndepărtând resturi de pământ, mai mişcă, într-o parte şi-n alta, coroana ca să-i găsească locul perfect. Borborosind neâncetat rugăciuni, aprinde candele binecuvântând-o pe fiecare cu lacrimile sale. Le gaseşte greu locuri cât mai speciale pe mormânt. Cu mâinile împreunate a rugăciune, cade în genunchi şi cu fruntea pe mormânt rosteşte, printre suspine, Tatăl Nostru. Mă închid in maşină abia stăpânindu-mi lacrimile. O văd prin oglindă cum îmbrăţişează crucea şi-şi lipeşte fruntea de fotografie strigăndu-şi durerea a neputinţă: PUIUL MAMII……!!!!

ȘI TOTUȘI EXISTĂ IUBIRE!

Cu mulţi ani în urmă discutam cu un profesor de fizică, ce preda la un liceu din Ploiești. Ne aflam la un seminar în București, organizat de Ministerul Muncii şi în pauze ne permiteam să socializăm între noi, să ne cunoaștem. Printre altele, aflu că este diriginte la o clasă în care are mai multe fete decât baieti şi că este îngrijorat că acestea citesc romane de Sandra Brawn. Îl întreb dacă a citit şi el vreun roman de Sandra Brawn. Foarte vehement îmi spune că nu citește el aşa ceva.

 – Ca să spui că o carte este bună și alta este “nebună” trebuie să le citești pe amândouă, replic eu.

Așa fac mereu când nu am ce face și continui să argumentez, că se cam uita cruciș la mine. În loc de orele acelea penibile despre sexualitate, pe care trebuie să le aveţi cu elevii, cred că ar fi bine să comentați cu ei o carte de Sandra Brawn și să-i orientati să-și însuşească învăţături pozitive din roman. Nu l-am convins, aşa că nu mă las şi continui cu argumentele, cu liniuţă, aproape că-l determin să ia notiţe:
– în cărţile Sandrei Brawn iubirea e aşa cum ar trebui să fie şi… NU E!
-femeile cunosc iubirea şi îşi pierd virginitatea mult după optsprezece ani
-momentele erotice au la bază sentimente profunde de iubire, nu doar chemare carnală
-bărbaţii sunt bărbaţi, nu MASCULI.

Nu mai ţin minte ce şi-a însuşit el din spusele mele, dacă şi-a însuşit, dar eu am trăit multă vreme cu certitudinea că viaţa nu este şi nu va fi ca în romane.

 Astăzi îmi intră în biroul de consiliere un alt domn profesor. Dorea căteva informaţii legate de componenţa dosarului pentru evaluare şi încadrare în grad de handicap. Îl cunosc pe domnul profesor de vreo trei sau patru luni şi de atunci mai vine, din când în când, pentru aceleaşi informaţii. Când îl văd ca vine, îi spun Marianei, colegei mele de birou, că amuzament, că domnului ii place să vorbească cu mine.

Domnul profesor, un bărbat la vreo optzeci de ani, înalt, slăbuţ, pedant, cu o privire de dascăl ce amestecă agerime, blândete, fermitate, căutare, îngăduinţă mă salută cu o uşoara aplecare şi-şi cere, eternele, scuze pentru deranj. Îmi zămbeşte şi mă analizează ca pe un manuscris. Ştiu că-mi admiră optimisnul, mi-a spus-o de nu ştiu câte ori. Deşi nu spune nimic, eu ştiu ce vrea. Aceleaşi informaţii pe care i le-am mai dat de vreo cinci ori. În timp ce-i vorbesc, aceeaşi pledoarie, mă ascultă zâmbind şi mă priveşte iscoditor de parcă ar vrea să mă prindă cu vreo fiţuică. Are domnul profesor un farmec aparte, o eleganţa înnascuta şi un rafinament ieşit din comun. Îi sună telefonul, mă priveşte întrebător ca un elev respectuos, mă opresc semn că poate să raspundă.

Da, păpuşică,….. sigur iubire,….. da, da o varză, roşii, castraveţi,……. da sufletul meu şi sfecla roşie,……. da, mă opresc şi iau şi pâine,……. bine iubire,….. şi eu,…… şi eu te iubesc!

Ascult conversaţia înlemnită şi mă întreb dacă, la vârsta asta, mi-ar plăcea să mă păpuşească şi pe mine cineva. Pendulez între da şi nu, între dorinţă şi penibil şi după câteva clipe mute îl intreb:

– Cati ani de casnicie aveţi?

-Cincizecişicinci de ani fericiţi, îmi răspunde cu seninătate.

Tac şi-l privesc ca pe un Sfinx. Citindu-mi gândurile îmi raspunde în câteva fraze la toate semnele de întrebare. M-am îndragostit de ea, de frumuseţea ei, de inteligenţă, de un păr lung, buclat ce ascundea un mister. Misterul, misterul era o dublă scolioza de care m-am îndragostit iremediabil. Pentru mine, handicapul acela a fost cel mai frumos defect ce l-am putut vedea. Ea e păpuşa mea, eu am modelat-o, trasformân-o din fetiţă în femeie, din femeie în mama…….sub scutul iubirii. Acum, acum este toată înţelepciunea adunată într-un trup de femeie. Ea, ea mi-a dat motivaţia de a trăi……. sub acelaşi scut,…. al iubirii.

-V-aţi certat vreodată? Îl intreb ca trezită din lesin.

-În fiecare zi, îmi răspunede surâzând şmechereşte.

Este adorabilă când se străduieşte să-mi aducă cele mai covârşitoare argumenteca să-mi demonstreze că are dreptate.

Ieşim împreună, domnul profesor îmi deschide portiera maşinii cu o politeţe firească, ne salutăm cu promisiunea că ne vom mai vedea când dosarul de evaluare va lua contur. În timp ce pun cheia în contact, domnului profesor îi suna iar telefonul. Pornesc ascultând convesaţia telefonică ce-mi sună şi acum în urechi:

da, mamă,…..sigur…… merg să-mi scot şi analizele,…….da, iubire……şi eu te iubesc, sufletul meu!

SCORMONELI ÎN TIMP

Niciodată drumul către casa unui prieten nu este prea lung. Ori de câte ori merg la Măriuţa drumul mă duce singur.  Eu şi gândurile mele facem front comun împotriva a tot ce-i putred și stricat din drumul egal al fiecărei zile. În simplitatea ei, Măriuţa, umple goluri, duce și aduce, urcă și coboară, pune și ia, stoarce lacrimi și le șterge…….şi toate acestea le face doar cu prezenta. Cu Măriuţa am fost colegă la Căminul Școală din Craiova, acolo am făcut “armata”, cum ii place ei să spună. Acolo ne-am desăvârșit ca oameni.  Pe lângă multă carte ce-au încercat dascălii să bage-n noi, am dobândit şi alte deprinderi: de la a coase un nasture, până la cea mai înalta abilitate de a broda în punct artistic și în cruciulițe, am învățat să croșetăm, să mânuim andrele, să țesem manual covoare, am învățat câteva noțiuni de croitorie și multe alte îndeletniciri necesare unor fete pentru a porni în viaţă. Desi toate aceste “talente” le am şi eu, drumul vieții ni l-am croit altfel, dar Mariuţa le face zilnic cu atâta devotament de parcă-i stau în spate ochii asprii ai tovarşei Victoriţa. Cu Măriuţa m-am reîntâlnit după patruzeci de ani într-o frumoasă prietenie. Îmi petrec din când în când câte un sfârșit de săptămână cu ea, mai des la ea, în prea dotatul ei atelier „cu foc continuu”, mai rar la mine şi stăm de vorbă ca două călugăriţe rebele scăpate din rigorile mânăstirii. Vorbim vrute şi nevrute sau poate ne tăcem tăcerea atât de mult râvnită  în copilărie şi apoi în adolescenţă, trăită în zgomot şi zumzet permanent.

– Pune mâna şi coase, sau descoase aici, mă “folosește” din când în când conştientă că ştiu să fac ce-mi cere, că da, am făcut aceeaşi armată.

Îmi pregăteşte cafeaua, un viciu dobândit după terminarea “armatei” şi mă “îndoapă ca pe gâscă” de teamă să nu mor de foame în casa ei.

Niciodată drumul către casa Măriuţei nu este prea lung, doar sar gardul în în judeţul vecin, pentru că prietenia noastră îşi împrăştie parfumul dincolo de timp, dincolo de distanţă, dincolo de tăcere, dincolo de cuvânt…..

O LUMÂNARE NU PIERDE NIMIC DACĂ APRINDE ALTĂ LUMÂNARE

Când timpul îmi permite, îi mai iau la plimbare pe doi dintre amicii mei, care nu se pot deplasa. Sunt resemnaţi deşi stau izolaţi aproape în tot cursul anului. În toamna trecută ne-am propus împreună să ne plimbăm, adică să-i iau cu maşina şi să hoinărim pe unde ne va duce drumul. Recunosc, m-am gândit o bună bucată din noaptea anterioară “zilei de plimbat”, sa-i duc undeva să vadă ce s-a mai făcut, ce s-a mai construit, la o mânăstire, într-un parc, (deşi nu se pot da singuri jos din maşină) dar am ajuns la ei şi încă nu ştiam unde ii voi duce. Ne-am pornit la drum fără ţinta, eu zâmbeam încercând să destind atmosfera, ei tăcuţi tremurau simţindu-se nesiguri. Le simţeam respiraţia agitată de emoţia unui început de drum.

-Unde mergem? M-a cutremurat întrebarea Mariei.

-Surpriză! Am găsit eu imediat salvarea unei destinaţii neştiute.

Pe Ghiţă, ferchezuit ca de nuntă, proaspăt bărbierit, îl incurcau propriile mâini neştiind unde să le pună. Îl deranja centura, ba nu avea aer deşi pornisem clima, încerca să spună ceva dar nu-şi găsea cuvintele. Am ieşit din localitate şi în prima parcare am oprit. Nucii de pe marginea drmului ne ofereau primele fructe încă necoapte. Am împins cu carja, nucile căzute pe jos, spre maşină şi Maria a fost cea care le-a adunat cu bucurie de copil.

-Beleşte-le tu! l-am îndemnat amuzată pe Ghiţă.

Recunosc, îmi plac nucile “in lapte” decojite de prieteni……m-am alintat eu, strecurând câteva încurajări de siguranţă: că nu vom răbda nici de foame, nici de sete şi chiar şi necesităţile fireşti să le lase pe seama mea. Ştiam că asta îi stresează şi am ţinut să le înlatur jena neputinţei. Am pornit apoi cu o altă stare. Maria nu contenea să observe câmpurile, florile, vedea fazani (doar ea-i vedea), şi despre fiecare găsea să aducă o poveste de pe vremea când putea să se deplaseze. Ghiţă era fascinat de maşini şi femei. Cred că invers era prioritatea dar asta este o altă poveste.. Am intrat într-o pădure şi răcoarea întunecată a umbrei ne-a îndemnat să căutăm un loc de popas. Am deschis uşile iar eu am coborât pentru a-i putea privi pe amândoi.În liniştea padurii, din stânga şoselei, păsările îşi cântau pricesnele ca-ntr-un schit de taina, iar in dreapta Someşul îşi scutura apele într-o sfânta rugaciune.

-Putem să stăm mai mult aici? M-a întrebat Maria.

-Desigur, căt vreţi voi. Am respirat uşurată că o bucată din plimbare şi-a atins scopul.

 S-au aşezat pe scaune cât mai comod şi am povestit o bună bucată de vreme. Stând acolo, departe de lumea dezlănţuită, am înţeles că oamenilor nu le trebuie mult să se declare fericiţi, este suficient să aleagă să fie fericiţi.  Nu am fost inspiraţi la poezie dar apropierea de natură ne-a dat o stare de bine. Cu ce ne-am umplut ziua nu mai contează, dar această meditaţie în trei nu o vom uita o bună bucată de timp. Conduceam în tăcere lăsându-mi amicii să contemple asfinţitul. Mergeam încet pentru a lungi drumul de întoarcere şi-mi împrăştiam în toata fiinţa mea bucuria unei misiuni împlinite. Satisfacţia mea a fost că ei şi-au dus energia, acumulată acolo, între cei patru pereţi de unde mă vor saluta în multe dimineţi, graţie noii tehnologii care ne-a făcut amici.

MAMA MURA M-A ŞTERS DIN MINTE DAR DIN SUFLET BA!

Într-una din zilele trecute mă aflam în maşină, cu o prietenă, care mă rugase să o duc la tară, după câte ceva de-ale gurii, la părinţii săi. Nu ne grăbeam, mergeam agale şi bârfeam. Bârfeam case că sunt vopsite în culori ţipătoare, garduri că-s prea înalte sau că sunt mai valoroase decât casele pe care le împrejmuiesc, oameni că sunt, sau nu sunt cum voiam noi şi ne-am dat seama cât de păcătoase suntem abia când era cât pe ce să barfim şi o biserică. Trecând printr-un sat zăresc în faţa unei porţi o bătrână gârbovită de ani. O cunosc, ba nu o cunosc… Mă hotărasc şi opresc.

-Mama Muraaaa!…o salut cu bucuria revederii.

 S-a uitat mirată şi nu ştia cine sunt. Nici când m-a văzut lângă masină, în picioare sprijinită pe câreje nu  a stiut  de unde să mă ia, dar plângea, plângea. Izvorul lacrimilor de mamă nu seacă niciodată . M-a îmbrăţişat si m-a sărutat peste tot, pe faţă, pe frunte, pe creştet, pe mâini si-mi şoptea:

-Cine eşti?, a cui eşti?, cum te cheamă?

-Sunt Crinuţa. I-am spus numele fetiţei din mine,sperând să mă recunoască.

 M-a privit searbăd, am simţit că radiera anilor a şters definitiv acele amintiri care ne lega. Am supt la sânul ei in Spitalul de Boli Infecţioase, când m-am îmbolnăvit de poliomielită. Era internată cu Loţica, băiatul ei, de care aflu acum, că nu mai este printre noi. Loţica era pe atunci sugar, eu fusesem înţărcată, motiv pentru care am fost internată fără mama. Mi-a purtat de grijă mama Mura care m-a pus la sânul ei, ca să mă alinte, spre disperarea mamei mele. M-a alintat nu doar atunci, ci mulţi ani în care mai venea să mă vadă când trecea prin sat la noi. Mai apoi, când am crescut, nu treceam pe lânga poarta ei fără să mă lipesc de pieptul său cald si primitor. Cu ani in urmă, nu voi uita niciodată, m-a întâmpinat cu un şorţ doldora de pere coapte stropite cu lacrimile sale. Nu se putea opri din plâns şi cu mâinile tremurânde mi le deşerta în sacoşa prea mică pentru dărnicia ei. Loţica nu-i adusese prea multe bucurii, fiind copilul rebel pe care, poate, il alintase prea mult. Mama Mura nu a avut fete motiv pentru care m-a lipit, pe mine, de sufletul ei. Ori de cate ori mă vedea, plângea aşa cum plângea si acum. Atunci ştia cine sunt si pentru ce vărsa lacrimi. Acum, cred că, doar imaginea mea pe carje îi mai trezea frânturi de amintiri depre Loţica al ei.

-Crinuţa, Crinuţa…… repeta chemându-şi tinereţea, de altădată, s-o ajute.

 Cu o mână ţinându-se de maşină, privind prin mine undeva departe peste timp, borborosea ceva neânţeles, apoi trezită ca din somn întrebă cu privirea rătăcită:

-Pe Lotica nu l-ai văzut?

Nu ştiu ce să-i spun, caut cu disperare un răspuns dar mă salvează nora sa care mi-a văzut tulburarea.

-Are Alzheimer îmi spune încercând s-o liniştească.

Aflu că locuiesc în Baia Mare şi mă dumiresc de ce nu am mai văzut-o de mulţi ani. Dau să plec răvăşită, cu sufletul stafidit şi gol. O aud pe noră că-i şopteşte:

-Merge, doamna, să-l aducă pe Loţica.

 Se luminează şi ştergându-şi faţa plânsă, îmi spune:

-Să vii iute!

ÎN AMINTIREA UNUI AMIC

Loţica, iertate-i fie păcatele, era băiatul mamei Mura. Era sursa din care răsărea şi apunea soarele ei. Chiar dacă îl iubea până la sacrificiu, mama Mura îl mai apostrofa din când în când, pentru că Loţica,vorba lui Creanga, nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu s-a făcut. Era tipul acela de copil şi mai apoi adolescent şi matur, care se dorea a fi în centrul atentiei, să graviteze toţi în jurul lui. Vorba aia , dorea să fie mireasa fiecărei nunţi, pruncul fiecărui botez şi chiar cadavrul fiecărei înmormântări dar toţi ochii să fie doar pe el. Nu s-a străduit niciodată să facă o faptă lăudabilă, în schimb năzbâtiile îi ieseau ca la catre. Taţii noştri fuseseră amândoi ceferişti aşa că se ântâmpla deseori ca drumurile noastre să se intersecteze. Eu eram “cuminţenia pământului” şi mamei Mura nu-i scăpa nicio ocazie să mă ridice în slăvi. După părerea ei eu eram copilul, pe care dacă-l pupai pe frunte ţi se împlinea orice dorinţă, ca la moaştele Sfintei Paraschieva. Nu de puţine ori mama Mura mă dădea ca exemplu de urmat, sperând ca Loţica să revină pe drumuri mai bune. Ajunsese Loţica, să facă bube când mă vedea. Nu mă scotea din: minorosiţă, sclifosită, mimoză şi alte alea.

 Anii au trecut şi drumurile noastre s-au îndepărtat o vreme dar ne-am regăsit, angajaţi fiind, în aceeaşi cooperativă. Eu terminasem Liceul Economic iar el o şcoală profesională de cojocărie pe la Ramnicul Sărat. Când m-a văzut prima oară, în contabilitate, Loţica, şi-a dat ochii peste cap îngrozit că nu scapă de mine ca de păduchi. Nici nu avea cum să scape că tare mult mă necăjise, aşa că sfinţeniei din mine îi venise chef de păcătuit. Îl tachinam ori de câte ori prindeam ocazia şi apăream  acolo unde “doar eu lipseam”.

Într-o zi îl întâlnesc în oraş pe Corzo. Stătea rezemat de un perete şi se uita după fete. Loţica se deplasa ajutat de o cârjă şi un baston. Chiar dacă fizicul nu ne ajută pentru a ne declara frumoşi, cu o atitudine pozitivă putem să reducem din handicapul estetic. Loţica se uita în oglindă doar când se rădea de aceea se credea un Adonis. În rândul tinerilor cu handicap Loţica nu era prea agreat. Cu bărbaţii era arogant şi teribilist iar cu fetele bădăran şi zeflemitor.

 – Ce faci Loţică? Nu te-am mai văzut cam de multicel,  mă miorlăi eu lângă el.

Ştiam că-l enerva prezenţa mea. Îi stricam imaginea, şi şustele, şi toate planurile.

 – Nu mai lucrez în Unirea, răspunde el sec suflând fumul de tigară, din coltul gurii,  pe mine.

 Mă fac că nu bag în seamă, mitocania lui şi mă înghesui aproape de el.

 – Şi cu ce te ocupi? Îl întreb eu peste umăr.

 – Sunt antrenor de fotbal, îmi răspunde mutându-se puţin mai departe de mine, să nu ia râie.

 – Aiiiiii de capul şi de zilele mele!… ia arată-mi tu un joc de glezne, aşa cum îi înveţi tu pe discipolii tăi să se antreneze, îl sâcâi eu în bătaie de joc.

Scuipă printre dinţi o înjurătură şi se uită în toate părţile, numai la mine nu.

 Un grup de băieţi trece pe lângă noi fără să ne bage în seama şi-l aud pe Loţica strigând dupa ei din toţi rarunchii.

– La şase avem antrenament, măi!

 – Du-te măi şi bate-ţi coasa, îi răspunde unul dintre ei, mai sictirit, în timp ce ceilalţi au izbucnit în râs.

Dau să-i spun că nu prea are autoritate ca antrenor, dar tocmai, se apropie de noi un domn care ne oferea o monedă  în semn de milă. Loţica se uită stânjenit undeva dincolo de Hotelul Aurora, în timp ce eu îl refuz politicos pe domnul mărinimos.

 – Vezi, dacă ai venit aici, cred oamenii că cerşim, îmi sugerează el să plec.

În timp ce mă pregăteam să plec îi spun:

– Dacă nu vii la lucru, tu chiar vei ajunge să cerşeşti.

Nu apuc să mă îndepărtez prea mult, că-l aud pe Lotica:

– Crina, nu-mi dai o sută de lei? Dar să nu-i spui mamei.

 – Nu-i spun mamei, stai liniştit, îl asigur eu că ştiu să păstrez un secret.

Peste o vreme, mă caută Loţica, îmbrăcat în haine de lucru.

 – Ţi-a trimis mă-ta Mura brânzoici, strigă dorind să atragă atenţia întregului birou. Odata cu pachetelul cu brânzoici îmi strecură în mână şi banii datoraţi. În loc de mulţumire am auzit cea mai frumoasă apreciere.

– Crina, tu eşti fată de treabă!

DEMNITATE

Încărcat cu răutate se trezi de dimineaţă

Trandafirul altoit, hotărât să dea povaţă

Unei flori de câmp ce creşte singură şi fără vină

Dincolo de gard, săraca, prea aproape de grădină.

Peste gardul ce desparte grădiniţa de un câmp,

Buruienile-s crescute şi în şes, dar şi în dâmb.

Trandafirul se zburli şi se-aprinse foc şi pară

Şi-ncepu a arunca vorbe grele de ocară.

Îşi întinse-un bobocel blajin, fin, de catifea,

Dar şi ţepii-şi ascuţi şi-ncepu a înţepa.

O prinse pe-o Sânziană şi-ncepu apoi de zor

Să-i arunce fără jenă vorbe-amare care dor.

– Nici să-ncerci să te gândeşti să vii şi tu aici în strat,

Eşti o buruiană hâdă ce eşti bună de-aruncat.

Tu nu ai petale moi, purpurii, catifelate,

Tu nu ai aşa, ca mine, un parfum de calitate.

Omul nu te bagă-n seamă şi nu te-a-ngrijit vreodată,

Nu te pune nici in glastră, că nu esti înnobilată.

Tu eşti doar o buruiană ce creşti la margini de lume

Nu esti floare altoită de maeştri de renume.

Sânziana-l salută şi-i zâmbi cu gingăşie,

Stând semeaţă-n faţa lui îi vorbi cu duioşie.

– Nu voi râvni niciodata să vin cu tine în strat

Şi tu ai plecat din câmp, dar, de fală, ai uitat.

Eu cresc lângă mărăcini, lângă urzici, lângă scai,

Brusturii îmi sunt vecinii ce-mi oferă acest rai,

Mă înalţ spre cer curată, nesprijinită, vezi bine,

Niciodată nu voi fi legată de-un arac ca tine.

Despre care-i de-aruncat, când e vorba de noi doi,

Ia gândeşte-te mai bine, care e de leac din noi?

Pentru frumuseţea ta, tu iei munca omului,

Pe când eu mă dau întreagă pentru sănătatea lui.

Eu m-am făcut aşternut pruncului neprihănit

Eu i-am dat odihnă blândă când pe lume a venit.

Binecuvântare pură simt în frunză şi în floare,

Eu alin sufletul celui ce se chinuie şi-l doare.

DUMNEZEU mi-a dat putere să cresc lin, fără păcat

Şi de-aceea pentru lume EL m-a binecuvântat.

Eu în vară-s sărbătoare şi-s culeasă fir cu fir,

Tu nu ai în calendar nici un «Sfântul Trandafir».

Tu eşti ocrotit de om, eşti răsădit în grădină,

El îţi face porţii stricte de apă şi de lumină.

El îţi pune-n preajmă scuturi şi ce-n lume este nou

Dar te rupe fără mila şi te face şi cadou.

Prin experienţe dure, omul ţi-a dat frumuseţea

Făr’ să-i pese de durere, tot el ţi-a dat şi nobleţea.

Tot omul ţi-a dat culoare şi-n parfum el te-a scăldat,

Ţi-a dat ură şi-ngâmfare, dar şi ţepi tot el ţi-a dat.

Când ajunge timpuri grele şi suferinţa-l răpune,

Nu-n grădină cere sprijin, nu cere leac de la tine.

Vine-n câmp, gemând din greu,

Nu cere ci ia de leac floarea, frunza, trupul meu.

Când tu străluceşti mai tare, viaţa ta e veştejită,

Eu zâmbesc mereu la soare, că pentru leac sunt ursită.

Eu mă-nalţ pe câmp semeaţă şi-mi adie frunza-n vânt,

Când din lume omul pleacă, tu cu el mergi în mormânt.

Trandafiru-şi plecă frunza şi bobocu-nrourat,

Se propti cu greutate şi rămase-ngândurat.

Pentru prima oară, poate, suspină în sinea lui

Şi găsi că-i inutilă ocrotirea gardului.

PROFUNZIMI ABISALE

M-am cufundat în ochii-ţi, să văd lumini celeste,

Am înotat în lacrimi opace fără rost

Şi m-am trezit izbită de iris fără veste,

Curioase priviri mă întrebau : Ce-a fost?

M-am cuibărit în inimă, dornică de blândeţe,

M-am aşezat stingheră, proptită-n cot de ea.

Ea zvâcnea agasată, deşi i-am dat bineţe,

M-a-ndepărtat rigidă, să plec din preajma sa.

M-am strecurat în suflet, să caut bunătate,

Acolo, nici poveste, n-a fost ce eu doream.

Senzaţii reci mă-mpresurau de moarte

Şi n-am găsit nimic din ceea ce visam.

Apoi chiar în credinţă am cutezat să intru,

În trupul tău puternic, bine legat, de zeu,

Am tras din scrinul sacru pupitru cu pupitru

Şi n-am gasit nimic din bunul DUMNEZEU.

M-am lăsat păgubaşă, m-am depărtat smerită

Şi te privesc distantă, în suflet cu-ndoială,

Că explorarea mea curată şi cinstită

A semănat mai mult cu o cotrobăială.

ÎNDEMN LA EXTREMĂ UITARE

De vei uita vreodată zâmbind să mai saluţi,

Vei ignora prezenţa vecinului de-o viaţă,

De nu vei şti necazul sărmanului s-asculţi

Si nici nu vei gasi cuvinte de-o povaţă,

De nu vei putea plânge a altora durere,

De nu vei putea râde la bucuria lor,

De nu vei putea da o mică mângâiere

Copilului orfan ce-i astăzi cerşetor,

De n-o să ai putere să-ngenunchezi la cruce

Şi să te rogi la sfinţi să-ţi ierte vreun păcat,

De-ai să iubeşti desfrâul pentru că e mai dulce,

Cu fruntea aplecată, mereu îngenuncheat,

Când n-o să ai în suflet rezervă de iubire,

Când soarele şi floarea nu-ţi vor trezi fiori,

Când interesul mârşav va licări-n privire

Şi nu vei auzi acorduri de viori,

Să uiţi c-ai fost dorit şi-n lume aşteptat,

Să uiţi, copile drag, că mamă îţi sunt eu,

Să uiţi că prin botez ai fost încreştinat,

Să uiţi, copilul meu, că ai un DUMNEZEU.

COAJĂ ŞI MIEZ

De crezi în miezul zilei şi-ţi pui nădejdea-n el,

Supreme idealuri înalţi până la cer.

Să ştii că după zi amurgul serii vine

Şi nebuloasa noapte închide totul bine.

Cu stăruinţă-n suflet şi cu voinţă-n minte

Să faci paşii spre seară încet, fără cuvinte,

Să faci un salt prin noapte, să treci cu fruntea sus,

De negrul întuneric să nu sfârşeşti răpus.

De crezi în miezul nopţii şi plângi şi-oftezi mereu,

De nu ai idealuri şi tot suspini din greu,

Să ştii că după noapte o nouă dimineaţă

Îţi dă bineţe galeş, trezindu-te la viaţă.

De ai dorinţe mari, oricare-ţi este crezul,

Tu nu uita că-n lume şi coaja are miezul.

Că ziua e mai caldă şi-ţi pare că e blândă,

Să ştii că seara-i coaja şi noaptea stă la pândă.

Al nopţii miez e sumbru, dar asta este viaţa,

Să te-ncălzească gândul că coaja-i dimineaţa.

Acesta e întregul, cu coaja şi cu miezul.

Doar omul e sămânţa, cel care pune crezul.

DĂSCĂLIŢA MEA

Dacă mama mi-a dat viaţă şi suflet mi-a dat DUMNEZEU,

Învatatoarea m-a-nvăţat să ştiu ce-i bun şi ce e rău.

Şi dacă mama m-a-nvăţat duios cuvinte să rostesc,

Învăţătoarea m-a-nvăţat limba să ştiu s-o preţuiesc.

Şi dacă mama m-a-nvăţat cuvântul mamă să îl ştiu,

Învăţătoarea m-a-nvăţat să-l şi rostesc, dar să-l şi scriu.

Şi dacă primii paşi în viaţă tot mama m-a-nvăţat să-i fac,

Tu drum în viaţă mi-ai croit cu-ncredere pe el să calc.

Şi dacă mama m-a iubit şi m-a-nvăţat să şi iubesc,

Învăţătoarea m-a-nvăţat iubire să şi dăruiesc.

Şi dacă mama mi-a-ntins mana, m-a sprijinit, m-a ajutat,

Învăţătoarea m-a-nvăţat că şi-a mea mâna e de dat.

Şi dacă mama-a plâns cândva când greul vieţii-o apăsa,

Învăţătoarea m-a ajutat să înţeleg povara sa.

Cu ochii limpezi de icoană, cu faţa dârză mai mereu,

Priveşti spre generaţii parcă uitând de tine şi de greu.

Cu mâna-ntinsă doar să dai, sau să arăţi spre învăţare,

Tu nu te plângi nici că ţi-e greu şi nici că sufletul te doare.

Dulcea povară a-nţelepciunii o-mparţi cu grijă, părinteşte.

Ce-i curios? Ca nu prea scade, ci-ntruna-ntruna tot mai creşte.

Te gârboveşte-nţelepciunea şi-n loc să ai faţa crispată,

Nu-mbătrâneşti, ci eşti senină, mai tânără ca niciodată.

Nu orice mamă-i dăscaliţă, oricat de multe poate şti

Dar orice dăscăliţa-n lume o mamă bună poate fi.

DUBLĂ SINGURĂTATE

Eu am slujit, iubire, la curtea ta cândva

Şi am îngenuncheat supusă şi smerită.

Am pus pe caldarâm o inimă rănită,

S-o oblojeşti, iubire, că înca sângera.

Ţi-am fost supusă ţie, regina omenirii,

Ţi-am dat şi demnitate, mândrie şi onoare,

Am vrut să vindeci rana din inima ce doare,

Dar n-ai facut nimic ce-i împotriva firii.

Lui Cupidon, iubire, tu i-ai dat dezlegare,

Să mă tămăduiască aşa cum ştie el.

Mi-a săgetat în suflet, niţel câte niţel,

Sămânţa de iubire, rănindu-mă mai tare.

M-ai înzestrat pe mine să pot iubi profund,

Dar lui pieptul puternic de suflet l-ai golit.

În inima-i de gheaţă nimic n-ai zămislit

Şi de aceea astăzi de lume mă ascund.

Trăim ca două umbre de suflete golite.

Dublă singuratate simţim noi şi-n cuvânt,

Iar marea mea iubire s-a stins la primul vânt,

Supremele speranţe de mult au fost strivite.

O inimă bolnavă îmi întreţine viaţa,

Nu are rădăcina iubirii de-a trăi.

Se chinuie, săraca şi nu vrea a muri

Iar printre norii negri mai risipeşte ceaţa.

IMPRESII DIN CONCEDIU 2016

Încerc să-mi setez în creier buna dispoziţie de concediu , de vacanţa, de relaxare şi nu-mi iese. Nu-mi iese şi pace!!! Cred că mă ajută să simt această lehamite de ducă,  experienţa anilor trecuţi când am mai fost plecată într-o staţiune balneară de unde m-am întors cu gust amar, cu o stare emoţională plumbuită de tot ce am întalnit.

În statiunile în care merg pensionarii pentru tratament, acolo unde voi încerca şi eu să-mi tratez unicul junghi din suflet, vezi tristeţe, neputinţa, drămuirea banilor, înghesuială atât în baza de tratament cât şi la masă. Şi cu toate acestea oamenii se consolează cu „ce bine doamnă, am saisprezece zile gratuite” în care încearcă fiecare să-şi adune sufletul făcut puzzle… că viaţa merge înainte.

PRIMA ZI

Sunt în concediu, adică la tratament balear. În copilărie şi  apoi în adolescenţă mergeam în staţiune pentru distracţie. Pentru că aveam tot bilet de tratament, intram la cabinetul medical şi apoi în baza de tratament pentru că aşa era ritualul sau pentru că atunci mi se părea că sunt mai “cool”.

Nu-i vedeam rostul, dar mă conformam cu stoicism programului, pentru că acolo oamenii stăteau grămada şi-mi găseam mai uşor prieteni, ba îmi plăcea câte un student la medicină, practicant în baza de tratament, şi nu ratam ocazia de a-l mai vedea o dată. După mintea mea de-acum (rămasă încă necoaptă), motivele care m-au împins spre o staţiune balneara nu s-au prea schimbat, doar că nu mai mă atrage nici un chip din grămada din baza de tratament şi niciun student practicant nu-mi mai trezeşte fantezii. Sunt sigură că nici eu grămezii nu-i spun nimic şi nici studentului practicant nu-i provoc dorinţa de a mă revedea maine.

Ieri, aşteptam la medicul curant şi urmăream cum îşi prioritizează oamenii “baiurile”.  Unii îşi vor trata genunchii, lăsând pe anul viitor umerii, alţii coloana, amânând şoldul pe altă dată.

Mi-am făcut şi eu inventarul junghiurilor, mulţumindu-i cerului că nu trebuie amânate, pentru că biletul de tratament nu suportă decât trei proceduri. Mi-am găsit două junghiuri mari şi late şi astăzi m-am prezentat cu ele în baza de tratament.

Prima experienţă la cadă. Prima întrebare a doamnei care mi-a preluat fişa:

– Aveti insotitor?

Pentru a nu ştiu câta oară mi s-a ridicat părul pe ceafă când mi s-a pus această întrebare. În Romania s-a trecut dintr-o extremă în cealaltă. Dacă în copilărie nu mă accepta nicăieri însoţita de un aparţinător, acum nimeni nu mai stă de vorbă cu mine dacă nu am însoţitor.

I-am dat de înţeles că sunt multe lucruri pe care nu le pot face, dar sunt şi multe altele de la care nu mă dau în lături le fac.

Cred că vor trece câteva decenii până oamenii vor privi persoana cu dizabilităţi cu respect şi înţelegere. Poate că ar fi bine dacă noi cei cu dizabilităţi grave am lupta pentru demnitate şi onoare. Însoţitorul trebuie să răspundă chemărilor noastre, să fie prezent când noi îi cerem serviciile şi să nu permitem nimănui sa-i dea ordine, să execute acţiuni ce ţin de fişa postului angajatului instiuţiei în care suntem pacienţi.

ZIUA A DOUA

Astăzi m-am trezit cu dureri de cap. Le pun pe seama spondilozei cervicale pe care mi-au bâzâit-o ieri cu primele proceduri de tratament. Nu mă las eu unei dureri de cap. Dă-o-ncolo… eu să fiu sănătoasă!

Mă prezint din nou la baie, la cadă, unde doamna care dorea ieri să-l vadă pe misteriosul meu însoţitor, părea fericită că mă vede.

În gândul meu: “ce puţin îi trebuie doamnei să fie fericită!”.

Îmi zâmbeşte şi mă invită în cabina cu numărul doi, sfidând prezenţa “grămezii” din sala de aşteptare. Dezinfectând cada ,mă felicită pentru nu ştiu ce, pentru că zgomotul apei ce se auzea din toate cabinele, era asurzitor. Zămbesc pentru că zâmbetul e cel mai bun răspuns.

Mă mut în faţa altei uşi şi mă aşez în poziţie de aşteptare. Curenţi diadinamici…..este procedură de care nu scap din copilărie şi pe care o urăsc. Aştept cuminte şi ascult.

Aici aflu cele mai eficiente informaţii din domeniul dizabilităţii. Sunt toată ochi şi urechi.

La asociaţie am un Birou de consiliere unde vin oameni pentru a cere ajutor în a-şi rezolva diferite probleme legate de dizabilitate şi trebuie să bubui de informaţie. Ascult! Şi aflu multe , multe …de nu-mi vine să cred: cum să obtii gradul unu cu însoţitor şi să nu dai greş, cum să duci nu ştiu ce hârtie de la recepţia hotelului ca să primeşti de la CARP ( CAR a pensionarilor) cincizeci de lei, ajutor, că ai fost la tratament, cum să obţii medicamente gratuite şi că este mult de umblat dar merită

Se deschide uşa şi nişte ochi albaştrii-verzi-gri se pironesc pe mine.

Intuiesc gândul doamnei: “asta e făcuta, săraca, praf”. Continui cu gândul meu…”DE STELE”!!  Vedeţi ce impresie bună am despre mine?

Mi se adresează cu un zâmbet forţat de profesionist:

– Ce tratăm?

În gândul meu: RIDURILE! Îi arăt unde mi s-a instalat un junghi şi o rog să-l stârpească din rădăcină.

Evrika! I-am smuls un zâmbet larg plin de sinceritate şi simpatie.

Săpând cu diadinamici după junghiul meu îmi spune că puţini pacienţi are care au chef de glume.

O cred sincer. După discuţiile din faţa uşii, cine ar mai avea chef de glume?!

IMPRESII DIN CONCEDIU 2016 (II)

ZIUA A TREIA

Luată de valul atâtor întâmplări, am omis să vă spun care a fost nedumerirea mea, cănd am aflat că voi veni la Hotelul Muncel. Am mai avut eu o nedumerire când am văzut prima oara scris “PIZZA”. Am înlocuit eu în gând, desigur fac multe eu în gând, un “z” cu un “d” dar îmi dădea cu virgulă. Refuzam să cred că plăcinta aia cât o roată de car se poate numi ca în gândul meu.

Aşa şi cu denumirea acestui hotel, am înlocuit eu “n” cu “s” ca să-mi dea Muscel. Am apelat la  “google ştie tot” şi am devenit cu cinci minute mai deşteaptă. Deci e bine, e bine scris.

Dar, la mine mereu găsiţi un “dar”, ceva nu e bine. Nu cu denumirea hotelului, am şi uitat de numele lui când am văzut că parcarea lui e la dracu-n praznic. Ce să mai vorbim de parcare rezervată persoanelor cu dizabilităţi. Prea multe cerem.

Deşi unora   li se face părul măciucă, odată ce aud cuvântul “ handicapat” , din statisticele ultimilor ani, se îngroaţă serios rândul acestora.

Deci, îmi duc maşina la dracu-n praznic şi vin pe cărucior. Cobor o vale şi apoi urc un deal şi ajung, “pic de apă”, la recepţie.

Recepţionera, o brunetă cu un zâmbet fals, mă vede pe mine cea plină de calitati: handicapată, femeie şi blondă pe deasupra, mă sfidează şi stă de vorba cu Mariana, că doar aici se stă de vorbă doar cu însoţitorii.

Ma bag şi eu în discuţie ca musca-n lapte  şi o determin pe doamna recepţioneră să iasă de după tejghea. Începe să-mi explice ceva cu gesticulaţii largi de parcă se străduia să folosească limbajul mimico-gestual, sperănd că poate, poate voi pricepe ceva din convingătoarea ei pledoarie.

N-o ascult pentru că ce-mi spunea ea nu era de interes public. O opresc şi-mi spun păsul:

– O instituţie care se respectă şi care se adresează persoanelor cu mobilitate redusă, sunt obligate să asigure locuri de parcare rezervate persoanelor cu dizabilitaţi la cel mult 45m distanţă de intrarea în imobil, accesibilă utilizatorilor de fotoliu rulant.

Simt că nu mă ascultă, deşi această informaţie este de interes public.

Şi, uite aşa, am facut şi o consiliere (DEGEABA) în debut de concediu!

ZIUA A PATRA

Astăzi e linişte şi pace.

Tratament, eu forţez program, nu respect orele, mint că plec la mama naibii şi fac toate procedurile de dimineaţă deşi am una programată la o ora după ce mănânc.

Nuuu, Mariana respectă tot: stinge lumini, închide robineţi, borboroseşte când  vede gunoi aruncat, nu minte, respectă programul de proceduri.

Venim de la masă şi stabilim agenda după-amiezii. Mariana dă verdictul:

– PROGRAM ADMINISTRATIV!!

Dar, iar este un “dar”, înainte de începerea programului administrativ, ne facem somnul de frumuseţe. Deşi eu îmi programasem să stau pe facebook, asta cu frumuseţea mă provoacă, dar mă provoacă, nene, de-o viaţă. Deci dacă dorm voi deveni o adevarată DIVA!

Zis şi făcut! Ne culcăm şi intrăm amândouă în transă, pardon, în stare de înfrumuseţare. Nu apucăm să ne facem frumoase (mie mi-ar trebui să mai dorm de acum înainte cam treizeci de ani) că se aud bubuituri în uşa.

Mă ridic, nu ştiu dacă-s picioarele mele sau ale Marianei, fac eforturi dar nu ştiu de ce. O zăresc pe Mariana mergănd cu ochii închişi, spre uşă, bombănind.

Eu continui să mă fac frumoasă fericită că o întrec pe Mariana. Aud ceva cu “……..noi” şi o întreb pe Mariana dacă ne ia pe amândouă.

– A venit  camerista după gunoi, mormăie Mariana

– Aaaaaaa ……… asta era, mormăi şi eu ca să nu tac.

– Gata, suntem destul de frumoase, hai că avem de spălat, o aud pe Mariana dând ordine clare şi concise.

Mi-e pe limbă să-i spun Marianei că fumoasele nu spală rufe dar oricum ea este déjà la baie.

Eu mă uit în oglinda de pe hol şi constat că-s numai bună de spălat rufe. Somnul asta şi-a batut joc de mine că numai frumoasă nu sunt.

Încep să-i cânt Marianei “suflecată-cată pană la brâu, ducea, ducea rufele la râu” dar mă opreşte în stilu-i categoric şi-mi motivează că nu vrea să ploua.

– Si ce dacă plouă că şi aşa sunt arestată în hotel, maşina mea e la dracu pe ospăţ,mă văicăresc eu.

Încep să spăl şi eu căteva rufe de care aveam nevoie în zilele următoare şi constat că m-a apucat un dor nebun de Zambilica-maşina mea de spălat.

Mă uit în oglindă şi mă apostrafez:

– Ce-s cu ifosele astea de piţipoancă pensionară?! Dă-i ‘nainte cu curaj!

Îmi rup o unghie, motiv pentru care cobor toţi sfinţii şi-l blagoslovesc pe cel ce-a inventat chiloţii.

După cum îmi arată manichiura şi părul, conchid că apa asta termală din Felix, moie tot, tot. Bărbaţilor, vă sugerez să staţi acasă…!

IMPRESII DIN CONCEDIU 2016 (III)

ZIUA A CINCEA…..

Dimineaţa mă trezesc răcită cobză. Toată noaptea m-am foit căutând alte găuri cărora să le plasez sarcina nasului, care-şi făcea de cap. Încerc să o salut pe Mariana. Aud că e în baie dar constat că nici să sâsâi nu sunt în stare. În gand: mi se trage de la cântatul de ieri. Îi spun Marianei că mă simt de parca-m dormit într-o punga d’un leu şi c- aş inghiţi şi un c–at numai să-mi treacă.

La cât de hotărâtă s-a dus la dulap să caute în nişte pungi, am crezut că are unul la conservă şi că imediat voi intra într-un tratament cu doză de atac.

Rupe pliculeţe, încalzeşte apă, prepară, ia o pastilă şi mi le bagă pe gât înaite să pot îngăima ceva. Înghit eu ca un cocostârc tot, tot şi după ce coboară Mariana de pe mine, încerc să-mi revin din şoc. Mi-amintesc că într-o vizită la Cimitirul Vesel de la Săpânţa am citit pe una dintre cruci: “ Aici odihneşte dr. Şarga şi pe lânga el toţi cei pe care i-a vindecat”.

O întreb pe Mariana dacă n-are neamuri la Săpânţa.

Mă asigură că nu are.

Insist… poate era unu care a trăit înaintea erei noastre şi din a cui seminţiie se trage.

Mă priveşte dubios  şi mă întreabă dacă nu am febră, crezând că din această cauză o iau pe arătură.

– Nu ştiu, ii răspund.

– Ai termometru? Mă întreabă.

– Nu, vine răspunsul meu. Am crezut că ai luat tu.

În gând o apostrofez: ai fi fost în stare să iei, bătătorul de covoare, preşul din faţa uşii, pompa de desfundat chiuvete….

Parcă-mi citeşte gândurile şi “ tună” în stilu-i caracteristic:

– Fă-te bine că mâine iar avem program administrativ, doar e sâmbătă!

– Wow……… să nu-mi spui că VĂRUIM??!!!

IMPRESII DIN CONCEDIU 2016 (IV)

ZIUA A ŞEASA

Bolim amândouă.

S-a dus naibii programul administativ propus de Mariana.

Mariana printre văicăreli clasifică microbi, bacterii, viruşi. Îi numără dar îi ies mereu fără soţ precum teii lui Eminescu. Mă uit la ea şi rămân surprinsă de cum ştie asta să fie bolnavă. Cred că a învăţat de mică, atunci când a învăţat şi cum se mănâncă frumos, cu furculită şi cuţit. Ea e bolnavă frumos, frumos de tot! Bolnavă cu tot tacâmu’. Inspiră –urmează un IOI. Expiră- urmează un OFF. Apoi încheie apoteotic respiraţia cu un VAI, spus din toţi rărunchii.

Când vorbeşte trebuie să o asculţi cu urechea.  Borboroseşte ceva onomatopeic şi fiecare cuvânt este frumos împachetat cu IOI şi VAI.

Strănutul este în forţa, de zăngăne ferestrele, pică tencuiala de pe pereţi, îi urează sănătate şi cei din Padiş.

Ridicarea din pat şi mersul la baie este graţios, cu tentative de leşinuri, cu pipăit de pereţi şi cu văicărelile de rigoare.

Eu constat că nu ştiu să bolesc. La mine totul este surogat, nimic original.

Că nu ştiu să fiu bolnavă nu e un capăt de ţară dar sunt handicapată de o viaţa şi “trec neobservată” pentru că nu ştiu să-mi pun în valoare handicapul.

Ceea ce se vede, este de la mama natură, nu am niciun merit.

Cred că dacă m-aş strădui puţin aş fi o handicapată mai specială, cu stil, cu eleganţa, cu stiinţă.

Credeţi că merită să iau măsuri în acest sens?

IMPRESII DIN CONCEDIU 2016 (V)

ALTĂ ZI

Astăzi avem program de tuşit. Sculăm tot hotelul.

Eu mai mult mă fandosesc decât tuşesc, dar Mariana tuşeste sănătos, cu hotărâre, cu talent, nu se joacă. Ea,ori tuşeşte ori nu mai tuşeşte, să se ştie o treabă.

După ce-şi face numărul, ne socotim banii şi constatăm ca-i mai avem pe cei rezervaţi pentru  suveniruri.

Ne propusesem  să ducem fiecărui apropiat  căte un ac de siguranţă să îmbinăm armonios utilul cu plăcutul.

Acum trebuie să ne cumpărăm doctorii.

Îi dau Marianei şi cardul meu să scoată douăsute de  lei.

– Să-i soliciţi băncii maşina blindată pentru transport valori! Îi strig cu îngâmfare.

Mă priveşte cu dispret peste umăr, motiv pentru care ripostez:

– Da, dragă, mintea mea îi percepe pe cei douăsute de lei ca pe o sumă foarte mare!

Pleacă, Mariana, lăsându-mă cu mintea mea şi se întoarce cu o plăsucă de medicamente şi câtiva banuţi.

Gâfâind de parc-ar fi tras Felixul după ea, se asează pe pat să-şi tragă sufletul.

–  Nu am găsit o farmacie în toată staţiunea. Am luat medicamentele dintr-un magazin care vinde şi  pantofi şi îmbrăcăminte.

– Cred că le-ai luat de la mall, tun eu şi trăsnesc, uitându-mă la preţuri. Acum bem leacuri de firmă tu, leacuri “Tommy Hilfiger”!

După ce ne calmăm, o liniştesc pe Mariana.

– Lasă, Mariana, măcar preţurile sunt ca în Dubai.

IMPRESII DIN CONCEDIU 2016 (VI)

UNA DINTRE ULTIMELE ZILE

După câteva zile în care n-am avut chef nici să mor, îmi mai răman două zile din concediul făcut harcea-parcea, în care mai am tratament. Stau în cumpănă, să merg sa nu merg, să mai fac şi ultimele proceduri. Dacă mă fac bine de la ele, dacă-mi cresc picioare noi precum dinţii de lapte? Nu de alta, dar mă tem că mă vor tăia de la pensie, de la gradul de handicap si voi deveni sănătoasă si fără niciun căpătâi. Ce-o fi o fi. Merg, scărpinându-mă în ceafă.

Aştept în faţa sălii la Magnetodiaflux. Butonez telefonul a lehamite şi ascult murmurul şoptit al mulţimii de oameni ce pichetează uşa. Lângă mine, pe un scaun, o doamnă mă întreabă cât este ceasul. Îi răspund bucurându-mă că-i dau utilitate telefonului, măcar pentru atât.

Intrăm în vorbă, aflu că este mama lui Tudor,un tânăr în scaun cu rotile, frumuşel foc ,ce butona şi el un telefon, dar mult mai interesat de ceea ce făcea, decât mine. Aflu că tânărul a suferit un traumatism pe coloană, că face recuperare în Spitalul de Recuperare şi că începe procedurile de la orele unsprezece şi că ea are răgaz să şi le facă pe ale ei până atunci, aici în Muncel.

– Sunt paradită, doamnă, vai de zilele mele, de când cu accidentul lui Tudor. Ridică-l, pune-l, îmbracă-l, fă-i baie. Sunt distrusă, îmi spune ea cu năduf.

Mă uit la Tudor. Butona telefonul cu o agilitate de invidiat şi o întreb pe mamă de ce le face ea pe toate acestea dacă Tudor are măinile sănătoase?

Cu lacrimi în ochi mă asigură că până trăieşte ea, îl va servi pe Tudor. Că intră în “fişa postului de mamă” toate aceste obligaţii, că de acum înainte toată viaţa ei i-o va rezerva lui Tudor.

Nu o pot opri din înşiruirea listei cu ce-i va face ea lui Tudor şi ce nu va permite ea să i se întâmple lui Tudor. Încerc să aflu cum îi croieşte viitorul, ce va face după terminarea studiilor.

Nu ştie cum vor decurge lucrurile.  Are o fată tare deşteaptă care nu-şi va lăsa fratele, care nu va permite nimic rău pentru Tudor şi care va respecta cu strictete “fişa postului de soră”.

– Bine, insist eu, dar Tudor ce-şi doreşte să facă cu viaţa lui?

– O, doamnă, şopteşte ea. El îşi doreşte multe, dar uitaţi că nu l-am putut convinge să se focuseze pe recuperare, să renunţe la studii. E tare încăpătânat. Îşi doreşte să se căsătorească, să aibă copii, dar nu-şi dă seama că poate vine o femeie şi-şi bate joc de el. Ştiţi cum sunt tinerele din ziua de astăzi. Care îl ia pe el aşa, spuneţi dumneavoastră?!

– Poate-şi găseşte o fată aşa ca el. Dau şi eu cu bâta-n baltă de m-am stropit toată cu noroi.

– Doamne fereşte! Şunt paradită, doamnă. S-o mai ridic şi pe ea, s-o îmbrac! Lui i-ar trebui o nevastă sănătoasă care să-l ajute, să-l iubească aşa cum este.

În gândul meu: ÎI trebuie o infirmieră nu o soţie.

Nu mi-am mai spus părerea. Am obosit să stau să ascult acelaşi repertoriu al mamelor, învaţat una de la alta pe unde s-au mai perindat, cu pruncii lor, prin centrele de recuperare. Toate vorbesc la fel, toate îşi ocrotesc copiii cu preţul vieţii lor uitând că aceştia vor ajunge maturi şi vor rămâne nişte neajutoraţi aşa cum sunt acum.

Tudor butona pe telefon, zâmbea concentrat pe ce făcea acolo, nu ne băga în seamă.

Mama lui vorbea despre el ca despre un obiect .

Dintr-o dată femeia se întoarce spre mine:

– Cu cine sunteti doamnă?

– Singură, îi răspund. Am venit cu o colegă de birou dar face şi ea tratamentul ei.

Pentru că mă privea întrebător îi spun:

– Eu am crescut ca o buruiană, doamnă, liberă pe destinul meu.

SMERENIE?… SAU NU?

Prislop este locul de curaţire a sufletului meu. De caţiva ani încoace obişnuiesc să merg în această bucăţică de rai, chemată de energia sfantă a părintelui Arsenie Boca, pentru a le aprinde lumânări duşilor mei la ceruri. La întoarcere mă simt mai liberă de apăsări, de dureri, de răutăţi, de poveri sufleteşti. Ştiu că Dumnezeu mă iartă tocmai când merit mai putin şi mă încarc cu dor nesătul de revenire. Pe această bunătate a Lui voi miza spunându-vă întâmplarea ce urmează

Acum doi ani am fost în staţiune la 1 Mai. Pentru că nu mi-a plăcut nimic acolo, nici camera, nici mâncarea, nici parcarea, nici de mine, mai ales de mine, mi-am făcut atatea păcate de-mi ieşeau prin piele. Este lesne de înţeles ce gânduri îmi umbreau sufletul şi ce vorbe îmi spurcau gura.

Cum din concediu musai sa te întorci purificat, m-am hotărât să i-au măsuri de purgatoriu, motiv pentru care m-am îndreptat, glonţ, la Mânăstirea Prislop. Gând hotărât să ajung la mormântul Parintelui Arsenie Boca.

Am în Hunedoara o prietenă, colegă de liceu, cu handicap tot atat de mare ca mine. Când ne întalnim şi punem ţara la cale, noi “două rele” facem cât una bună. Împreună am pus la cale o strategie sofisticată ca eu să ajung la mormânt pentru “purificarea” plănuită.

A găsit Felicia doi păcătoşi, care s-au mântuit de păcate cu căratul meu până sus. Niciun păcat nu se iartă, uite-aşa, puşcând din degete. Pentru toate se dă canon, iar pentru ei canonul am fost eu.

Norocul meu a fost că “păcătoşii” mei îşi desăvârşeau purificarea cu veselie, atât cât ne permitea sfinţenia locului să ne veselim.

Ajunsă la mormânt, o măicuţa, un fel de secretară a părintelui, uscăţivă, cu haine cernite, aducea mai mult a Fefeleaga decăt a călugăriţa, făcea când pe capităniţa de ţinea ordine şi disciplină între enoriaşi, când agent de circulaţie dând ordine gen “p-aici nu se trece”, cănd pe designul vestimentar apostrofând în stânga şi-n dreapta căutând fuste şi baticuri.

Nuuuu, nici eu nu am scăpat de “lupul moralizator” care a înţeles şi nu a înţeles de ce nu port fustă.

– Dar pantaloni de ce porţi?

– Pentru că nu port fustă, răspund eu cu nedumerire.

– Şi unde-i baticul, unde-i baticul?!

Îmi dă de înteles că Părintele nu mă primeşte cu capul descoperit.

Îmi trece prin cap un gând mai păcătos decât tumultul de păcate cu care am venit. Adaug şi păcatul ăsta la celelalte şi dau să fac o rugaciune.

Când să-mi fac cruce, măicuţa mă corectează: cele trei degete trebuie să stea aşa “pup”. Şi-mi arată cum.

Continui cu făcutul de cruce.

– Nu aşa, vine dictatorială maicuţă. Cele două degete rămase trebuie puse acolo în podul palmei, nici la stânga nici la dreapta, fix în podul palmei.

Îmi asez eu degetele mâinii drepte cu ajutorul mânii stângi şi ambele mâini ale măicuţei şi dau să continui.

– Nu aşa, tună măicuţa! Crucea se începe de aici din frunte ( din mijlocul inteligenţei- gândesc eu) şi cu o mişcare amplă şi cu o înclinare pioasă a trupului, se aduce mâna…

Îmi trece timpul de stat în faţa crucii părintelui şi plec uluită dar curată, purificată, dezinfectată de tot răul.

Am înţeles că al meu canon a fost să învăţ cum se face crucea corect. Oricum am transpirat şi eu făcându-mi cruce aşa cum au transpirat prietenii mei cărându-mă pe mine până sus.

PE POTECI ÎN MARAMUREŞ

După venirea din concediu, eu şi Mariana, analizăm eşecul şi tragem concluzii, ne punem întrebări, ne exprimăm regretul că, “noi fete deştepte” am făcut harcea-parcea dintr-o ocazie de care alţii ar fi profitat din plin.

Cum nu suntem prea păguboase, ne punem pe corectat greşeli şi ne propunem să ștergem ratările concediului cu drumeţii mai scurte în care să ne încărcăm bateriile.

 Zis şi făcut.

Prima plimbăreală ne-o propunem pe-aci pe-aproape, ţinta finala fiind Mânăstirea Bârsana din Maramureş.

O luăm catinel prin Ţara Oaşului în care vestita Certeze ne demonstrează încă  o dată că este polul construcţiilor şi ajungem la concluzia  că oşanul după ce termină o casă, o strică şi face alta ca să aibă treabă toată viaţa.

Deci, mergem la mânăstire. Mai în şoaptă vă spun că o duc pe Mariana la o curaţare spirituală, că scoate asta nişte “perle”, la nervi, mai des de cum respiră.

Mariana se aprinde repede ,se descarcă cu năduf, îşi stinge focul la fel de repede şi zâmbeşte inocent ca după o rugăciune. Cu toate acestea, Mariana mi-e tare dragă. Are mai multe calităţi dar una o spală de toate păcatele: este extrem de corectă! După mai multe opriri prin frumuseţile naturale ale Ţarii Oaşului, poposim la Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi la Mânăstirea Peri.

Deştepţi săpânţenii, ştiu cum să se declare unici în lume.

Cimitirul Vesel, cu care ne fălim noi toţi românii nu doar săpânţenii, iar mai nou Mânăstirea Peri fiind cea mai înaltă construcţie din lemn.

Am văzut un indicator care ne trimitea la un lac cu cea mai pură apă din lume.

După umila-mi părere cred că albastrul de Voroneţ va fi încurând detronat de albastrul de Săpânţa pentru că azuriul e predominant în picturile specifice zonei.

Dar mai bine tac……să nu le dau idei.

Ne continuăm drumul încet fără grabă că doar ne ajunge sfârşitul de săptămână să parcurgem cei doua sute cincizeci de km, dus întors, pe care ni-i propusesem.

Ne clătim ochii admirând peisaje, construcţii noi şi vechi, mai ales vechi, casuţe de lemn cu acoperişuri dantelate din sindrilă ce fac legatura între cer şi pământ, preacunoscutele porţi maramureşene a căror scârţâit de ţâţâni sună a spovedanie şi-ţi deschid drumul spre rai dar şi coloritul arămiu al toamnei.

Şi uite aşa după ce ne curăţăm de păcate şi ne încărcăm de poezie ne apare în drum o creatură de om ce bătea cu duşmanie un cal înhămat la o căruţă.

Nu pot să spun ce-a fost la gura mea şi a Marianei.

Geamuri deschise, claxon ce a scos oamenii din case, strigăte de femei turbate (de  noi este vorba), l-au determinat pe “defectul ăla de creaţie” să urle de s-a speriat calul de el mai dihai ca de bici.

Încă o dată aduc o justificare a faptului că Dumnezeu a îngaduit să fiu cu handicap. Cred că s-a temut să nu curăţ lumea de astfel de “uscăciuni umane”.

Tăcem, tăcem amândouă şi ajungem, în sfârşit, la Mânăstirea Bârsana, pe valea Izei, un ţinut de legendă a sufletului românesc.

Îi promisesem Marianei, de mai multă vreme, că o voi lua cu mine într-un loc binecuvântat, o buză de rai unde trăitorii acestor vremuri pot să atingă dumnezeirea. Acolo la Bârsana, rugăciunea urcă pe şindrilă şi astfel maramureşenii au născocit grăirea cu Dumnezeu, prin lemn.

În amurgul serii, toaca bătută de o măicuţă, sparge liniştea sanctuarului de lemn şi-ntr-o armonie perfecta cu bătaia clopotului ne cheamă la taifas cu Dumnezeu într-o rugă de seară.

Rămânem la Bârsana trei zile cu dimineţi şi seri reci, cu zile liniştite, cu telefoane mute în lipsă de semnal, cu nopţi lungi numai bune pentru meditaţie.

Ne întoarcem acasă pe un alt traseu dorind să-i arăt Marianei şi alte frumuseţi ale Maramureşului.

Ca o binecuvântare, ca o împărtăşanie a curăţirii sufletului ne iese în cale un măgăruş blând ce ne urează să ne fie primite rugile lăsate la mânăstiri şi drum bun spre casă.

Tu

Tu eşti un bob minuscul ce-ascunzi un univers

În trupu-ţi ca un lujer de floare parfumată,

Tu eşti un înger parcă, cu ochii tăi de vers,

Că ai venit pe lume trimisă-n chip de fată.

Tu eşti greşeala dulce a celui ce te-a dat

Crezând că pe pământ eşti binecuvântare

Că te-a facut pe tine un om e un păcat.

Tu trebuia să fii icoană în altare.

De-aceea poate Domnul ţi-a dat sfânta menire

Pentru neştiutori să fii o dăscaliţă,

Acest pământ arid să-l umpli cu iubire

Şi pentru-ntunecaţi să fii o luminiţă.

SOMN DE FRUNZĂ VEŞTEDĂ

Am adormit de mult şi simt trecutul greu,

Cum îmi apasă pieptul şi sufletul mereu

Şi visele le-alungă o amorţeală dură.

Respir, dar nu am aer, în lumea mea de zgură.

Am adormit devreme, dar nu simt nicio tihnă,

Am obosit şi vreau din plin numai odihnă,

M-am prăbuşit de sus din-nalte idealuri

Şi-adorm greoi plutind pe-a disperării valuri.

Un somn de frunză veştedă mă toropeşte

Şi simt cum trupul tot de vlagă mi-l goleşte

Am stranii simţăminte şi-o stare mai ciudată,

Că nu am fost iubită în viaţă niciodată.

DE CE ?

De ce începe ziua mereu din răsărit?

De ce este iubirea mai dulce-n asfinţit?

De ce există-n lume puzderie de flori

Şi, de te naşti pe lume, nici nu mai vrei să mori?

De ce este speranţa un mijloc de-a trăi?

De ce există-n lume cuvântul a dori?

De ce o floare-şi lasă parfumul ei în vânt?

De ce este copilul minune pe pământ?

De ce bărbatul are în inimă putere?

De ce braţul puternic oferă mângâiere?

De ce privirea aspră o poate transforma

În licăriri de stele şi poate lumina?

De ce e echilibru pe-acest pământ de vis?

Cine transformă lumea-n râvnitul paradis?

Cine aşteaptă pruncul, la primul pas în viaţă,

În geamăt de durere, cu zâmbetul pe faţă?

Cine e temelia acestei lumi supreme?

De ce cuvântul mamă mai doare şi mai geme?

De ce ruga de mamă se-nalţă către cer,

Să nu ne înconjoare atât de mult mister?

E pentru că femeia cea plină de candoare

Ţine Pământu-n mână şi-n creştet ţine soare.

Din ochi revarsă pace, lumină şi căldură,

Dă viaţă cu durere şi tot nu poartă ură.

Femeia e fiinţa cu chipul ei de vers,

Ridică cu-a sa mână întregul univers.

Ea da viaţă lumii şi vieţii dă speranţă

Şi nu lasă culoarea să treacă în nuanţă.

Femeia e putere şi e înţelepciune,

Femeia e candoare, femeia e minune.

E binecuvântată de îngeri şi de zei,

Ea dă viaţă lumii mereu din trupul ei.

De ce, Tu Doamne sfinte, femeia tu o pui

Bărbatului supusă, mereu în umbra lui?

Că, în întreaga viaţă, bărbatul e dator

Femeii cu-al său trup de viaţă  dătător!

RUGĂCIUNE

Dă-mi, Doamne, forţa să schimb ce pot schimba.

Să fac al lumii drum mai neted dacă pot

Şi dă-mi curaj să lupt sub ocrotirea Ta,

Să semăn bucurie în cale-mi peste tot.

Dă-mi, Doamne, cumpăt, ce-ngădui Tu, s-accept.

Dă-mi toleranţă, Doamne, să nu mă-mpotrivesc.

Pe chip să-mi pui blândeţe, răbdare dă-mi s-aştept.

Şi dă-mi putere, Doamne, să ştiu cum să iubesc.

Dă-mi, Doamne-nţelepciune, să îţi pricep voinţa,

Să înţeleg că Tu ce-ai hotărât e sfânt.

Că n-ai lăsat în lume, cu noi, doar suferinţa

Şi oameni buni lăsat-ai, cu noi, pe-acest pământ .

RUGĂ LA VATICAN (poezie scrisă la moartea Papei)

A-ngenuncheat pământul în semn de rugăciune,

Regretă omenirea sfârşitul unui drum.

La Vatican chiar Papa e soarele ce-apune,

Părintele-omenirii din lume cel mai bun.

Se clatină şi cerul şi soarele păleşte

La ruga-ngenuncheată, dar nu poate opri,

Nici Dumnezeu nu schimbă nimic ce-i omeneşte,

Că şi Papa e om şi trebuie-a muri

În ciuda implorării, a lumii-ntregi, e lege.

Că de te-ai născut viu, sfârşitul este moartea.

Nici pentr-un Papă Cerul nu vrea să mai dezlege,

Că ce e scris odată rămâne veşnic soarta.

‘Şi-nchină Papa fruntea cu împăcare-n sine

Şi fericire-n suflet şi s-a sfârşit de-acu’,

Spre Dumnezeu se-ndreaptă ca orice om din lume

Şi El va hotărî de este sfânt sau nu.

NU TE TEME!

Ori de câte ori plec într-o plimbare mai lungă singură se naşte rumoare în jurul meu. Acest “singură” îi face pe cei dragi să nutrească o oarecare teamă: “mama asta nu e cu toate ţiglele pe acoperiş” gândesc probabil copiii; “nebuna asta iar o ia pe arătură“ şuşotesc poate prietenii; “zurlia asta iar merge pe coclauri” bârfesc vecinii pe la colţuri iar duşmanii, că am şi de ăştia, cred că fac bube când aud că iar îmi iau coada pe spinare şi plec.

Dacă pe duşmani îi asigur că voi face tocmai ce nu doresc, celor dragi mie le spun să nu se teamă.

Ştiaţi că îndemnul “nu te teme” apare în Biblie de 365 de ori? Pentru fiecare zi din an avem un dumnezeiesc “nu te teme”.

Când eram eleva la liceu, noi colegii obişnuiam să luăm carţi de la biblioteca şcolii şi pentru că nu ni le împrumutau pe termen lung, citeam simultan o carte doi sau trei colegi. Unul ţinea cartea şi ,călare unii peste alţii, citeam iar fila se întorcea atunci când toţi reuşeau să citească şi ultimul rând.

La o oră de Limba Rusă, profesorul nostru a întarziat şi crezând că nu mai vine ne-am apucat de citit. Captaţi de subiectul carţii nu am observat cand profesorul a intrat în clasă.

Domnul profesor Ciorogar era un bărbat cu o prestantă uimitoare, înalt, semeţ ca o stâncă, cu părul grizonat, cu o ţinută ireproşabilă de pedagog , rafinat ca domnul Pascalopol din Enigma Otiliei, a zâmbit în colţul buzei şi ne-a întrebat, mai mult şoptit de parcă dorea să nu ne sperie.

– Ce citiţi?

Desigur, prima reacţie a noastră a fost să ne împrăştiem ca potârnichile, dar domnul profesor ne-a îndemnat să ne terminăm linistiţi fila pe care o începuserăm şi apoi încet să ne retragem la locurile noastre. Nu reţin ce carte citeam atunci dar nu pot să uit că domnul profesor ne-a sugerat să citim şi Biblia dacă dorim să fim deştepţi.

De la el am aflat de unde îi vine bibliotecii numele.

Eu, fată conştiincioasă, am citit Biblia din scoarţă în scoarţă. Am citit-o!!! După aceea nu am fost mai deşteaptă nici pe departe, dar am rămas cu câteva versete după care mă ghidez în viaţă: “Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”; “Soarele să nu apună peste mânia voastră”. Găsesc că cea mai completă îi profundă definiţie a iubirii este cea din Corinteni şi că cele şapte cerinţe din rugăciunea Tatăl Nostru este absolut tot ce-i putem cere universului. Mai cred că în fiecare dimineaţă cănd deschidem ochii ar trebui să ne punem ca protecţie “nu te teme-ul” fiecărei zile.

SĂRĂCIE (Scrisă în preajma crăciunului 2016)

E o dimineaţă friguroasă de decembrie. Stau în maşină cu motorul pornit şi cu încalzirea dată la maximum. O aştept pe Mariana să iasă de la bancă. Iubesc iarna doar de la fereastă de unde îmi imaginez peisaje cu omăt mult, cu cer plumburiu de nori, cu îngrămădiri de fulgi ce vin din cer şi acoperă, fără milă, totul în alb. În acele imagini eu nu mă regăsesc. Fug de frig ca dracu de tămâie şi mă simt schinjuită de geruri când sunt nevoită sa le îndur. Privesc prin parbriz lumea pestriţă ce mişună pe platoul generos din faţa băncii. Oameni de toate categoriile, îmbracati până-n dinţi, ascunşi după gulere, fulare şi glugi, unii îmbrăcaţi în haine de firmă, alţii îmbrăcaţi în nevoi, căutau drumul spre crăciunul, care se apropie, în bancomatele băncii. O tânără ce a butonat cu măiestrie bancomatul se îndreaptă spre bolidul ce e parcat în dreapta mea căutând în geantă şi borborosind a dispreţ:
– Unde or fi şerveţelele umede? Este atât de jegos bancomatul ăla.
Urcă la volanul bolidului infectându-l cu microbii de pe bancomat pentru că bărbatul de pe scaunul din dreapta, nu cred că reuşise să se trezească încă, pentru a conduce el.
Ascult freamătul mulţimii din faţa bancomatului:
– Nu au intrat alocaţiile şi nici pensiile. Veniţi mai târziu, dupa ora unsprezece. Nu mai staţi aci toţi grămadă,se aude glasul poruncitor al gardianului.
După felul în care arăta cred că şi el aştepta cu înfrigurare să intre alocaţiile copiilor săi sau pensiile părintilor. Îmi spun în gând: când se face din lindină păduche, te mănâncă rău de tot!
Oamenii veniţi la bancomat s-au împrăştiat ca potârnichile, în toate direcţiile, goniţi mai degrabă de frig, decât de “gornicul” băncii.
O tânără,cu veşminte mudare, străvezie de frig, cu un bebeluş în braţe şi cu un brad sub celălalt braţ, se străduia să înainteze pe trotuarul acoperit de promoroaca picată din copaci. La o distant apreciabilă, un bărbat la fel de murdar, cu o cârcă de surcele, o urmează cu aceeaşi strădanie.

Se opresc, să-şi tragă sufletul, în faţa maşinii mele, pe trotuarul de care ne desparte un rond de flori adormite sub promoroacă. Aşezaţi amândoi pe grămada de surcele îşi alintă copilaşul înfofolit până-n albeaţa ochilor iar de dupa zdrenţele ce-l ocroteau de ger, gânguritul puiului de om îi făce să uite de frig şi nevoi. O sticlă de plastic plină cu lapte, scoasă dintr-o sacoşă îi este oferită, cu tot dragul, odorului de care se îngrijeau cei doi tineri.

Imi dau seama că şi ei pichetează acelaşi bancomat.

Pentru cel mic, este primul crăciun şi părinţii se străduie să-i ofere măcar acel simol, bradul împodobit. Îi văd cum îşi trec puiuţul dintr-un braţe în altul, cum se bucură fiecare de zâmbetul şi gânguritul lui, cum nu mai simt tăişul frigului de afară, cum nu mai ţin seamă de timpul ce se scurge aşteptând “ofranda” bancomatului. Ei ar fi în stare să primească cu mâinile curate bruma aceea de bani care le va binecuvânta crăciunul.

 Mă pun, în locul celui mic şi – mi regăsesc în el o parte a copilăriei mele cu lipsuri şi neajunsuri. Apoi îl pun pe el, în adultul din mine şi-mi vine în minte o vorbă înţeleaptă: “din acelaşi lemn poţi să ciopleşti icoană dar şi topor”.

Îmi trec prin faţă secveţe din posibila lui viaţă şi văd imagini negre şi albe.Ce vor face cei doi părinţi din el, ce şanse îi va oferi viaţa? Un pom de crăciun se oferă greu cănd o cârcă de surcele va încălzi sfânta zi de crăciun. Poate dragostea pe care o văd pe feţele părinţilor le va da elan să-i netezească drumul în viaţă. După avalanşa de gănduri, mă înfurii pe tot şi toate şi-mi pun nădejdea în Dumnezeu şi în micul Iisus care se naşte pentru cei ce aşteaptă cu mainile curate bancomatul şi binecuvântează ceea ce le va lumina Crăciunul.

PRIER

Aprilie, tu spargi şi cerul şi pământul

Şi-ngemănezi miresmi de flori şi iarbă,

O nouă tinereţe aduci mereu în grabă,

În lunci şi luminişuri începe iarăşi cântul.

Tu suflet chinuit de pământean deschizi,

Spargi lacăte-mpietrite, de iarnă ferecate,

Unde speranţe poate de mult stau sechestrate

Şi de sunt gânduri rele degrabă le ucizi.

Purifici lumea-ntreagă cu postul tău de Paşte

Şi parfumezi pământul cu aer mai curat.

Separi cu dibăcie credinţa de pacat,

Împraştiind în lume miresmi sacre de moaşte.

În tot văzduhul zboară petale de mălin,

Tunsele oi agale pornesc la păşunat,

Pe-o ramură-nflorită stă-un cor înaripat,

Pârâu-şi poartă unda în susurul său lin.

Pe iarba-abia-ncolţita stă galeş un copil

Priveşte curios cu soarele în faţă.

El e pândar destoinic a cinci boboci de raţă

Că peste tot domneşte o boare de april.

CUORE- inima unui copil altfel

Eram singură în birou, fără chef de lucru şi clicăiam pe calculator căutând de toate şi nimic. Era toamnă în toate, şi-afara, şi-n birou, şi-n anii mei şi mai ales în suflet. Şi ca un făcut, nimic nu-mi colorează ziua, ba uitându-mă pe fereastă vad cerul plumburiu, vad ploaia grea de cositor iar frunzele purtate de vânt cad pe caldarâm ca nişte cadavre.

Este singurul anotimp pe care-l ador şi-l urăsc în egală măsură. Uneori mă umple de melancolie alte ori mă stoarce de vlagă.

O femeie cu doi copii, unul în cărucior iar altul ţinându-se de mânerul lui alături de mâna mamei, intră în birou, zgribulită, cu părul ud şi cu sufletul făcut ţăndări.

– Am venit să depun documentaţia pentru rovignetă, îsi spune păsul oarecum grăbită.

– Să văd dacă aveţi toate actele, încerc eu să o liniştesc ca nu o ţin mult, dacă totul este în regulă. Văd că are Anchetă socială motiv pentru care întreb cine-i persoana cu dizabilităţi.

– Copilul, îmi răspunde arătând către amandoi.

Îi privesc şi văd doua sărmăluţe cu ochi, ce mă analizau fără să clipească şi nu înteleg care din ei ar avea probleme de sănătate.

Nu apuc să mai zic ceva că cel mare îmi întinde o suzetă şi o napolitană începută şi umezită nu doar de ploaie.

– Poftim, îmi spune în ungureşte, zămbidu-mi cu toată feţişoara de chinezoi adorabil.

– Are sindomul Down îmi spune mama, dar e tare cuminte şi are un suflet tare bun. Are trei ani si jumătate, mănâncă singur, cere oliţa, vorbeşte destul de bine.

Asta mic are un an şi opt luni dar este mai neastâmpărat, îl alintă toţi ai casei. Socrii nu mă vor pentru că îl am pe cel mare cu probleme şi eu nu sunt de aici. Stăm cu chirie şi ajutor am în ăsta mare, care se mai joacă cu ăsta mic, când am treabă, îşi varsă oful femeia stergându-şi faţa mai mult de lacrimi decăt de ploaie.

Copilul mai mare îşi cufundă faţa în poala mamei şi spune printre lacrimi într-o ungurească stâlcită:

– Nu plânge mama, Ervin te iubeşte.

Apoi auzindu-şi frăţiorul scâncind se repede la suzeta rămasă pe birou.

– Uite, Otto biba; uite, Otto biba, repetă tot în ungureşte.

Rămân singură în birou îngândurată. Oare care dintre cei doi bâieţi îi va rămâne alâturi, mamei, în anii neputinţei? Şi eu i-am purtat de grijă mamei mele până-n ultima clipă deşi îşi pusese nădejde în cei trei fraţi, ai mei, sănătoşi.

GUSTAR

Chiar dacă scade ziua, e rege sfântul Soare,

Grădinile-au în poală legume date-n pârgă

Şi toamna peste gard grăbită stă la pândă,

Vacanţa-n apogeu e pauza cea mare.

Un stol de berze albe ivit stă la răstimpuri,

Pe cer aduce umbră de sură-ngrijorare.

E pe trecute vara, ducând vacanţa mare,

S-o risipească poate pe aripă de vânturi.

Oamenii-s mai greieri azi decât furnici se pare,

Aşteaptă absolutul lan copt aflat pe câmpuri

Şi-n veselia verii mai cad uşor pe gânduri,

Fundamentale simţuri se nasc, deşi mai rare.

E rege sfantul Soare, stăpân e peste ceruri

Şi peste firi umane e împărat deplin,

Peste pământ şi oameni e zeul cel divin,

Dar va pleca-n curând, ţintind spre alte ţeluri.

REMUŞCĂRI PREVENTIVE

Dăunăzi o ajutam pe o prietenă să compună un mesaj pentru o aniversare de optsprezece ani. Printre alte urări ce se fac la această vârstă îi dădeam dezlegare, tânărului, la greșeli doar dacă va învăța din ele.

Această temă mi-a dat motiv de meditație pentru câteva zile bune.

Ce este de fapt greșeala, când poți să faci greșeli pe care să le ștergi apoi ca şi când nu ar fi existat?  Pe cine poți să rănești cu greșelile tale, care greșeli te înțelepțesc și care te dezonorează, care se pot corecta și care nu?

Greșeli facem la tot pasul chiar dacă dorința ne este de a face bine. Poate făcând un bine unora creăm discomfort altora și uite așa pășim din greșeală în greșeală. Multe se pot șterge cu un IARTĂ-MĂ.

Cu siguranță greșeala cea mai apăsătoare pentru care nu mai ai ani s-o îngropi e cea făcută în toamna vieții. Greșeala făcută ție, frănjurirea sufletului tău și apoi făcut praf și pulbere. Greșeala făcută poate de inimă, poate de minte sau poate de amândouă pentru care nu ai atâtea lacrimi să o speli, nici timp să o îngropi în uitare, nici justiție să o pedepsești și nici inocență să mai poți învăța din ea.

Este greșeala neiertată de înțelepciunea adunată până atunci pentru care sufletul va pleca, în alte lumi, îngenunchiat într-o eternă rugăciune.

FLORAR

E timp de sentimente ce încolţesc în mai,

Suspine nebuneşti ce-aduc în ochi sclipiri.

Mici simţăminte pure devin azi mari iubiri

Şi cel păgân râvneşte la-acest mirific rai.

Mai e sorocu-n care salcâmii dau în floare

Şi teii au ciorchini cu flori înmiresmate,

Boscheţi de iasomie sunt domni azi în cetate,

Că-n emisfera noastră patron e mândrul soare.

Armindenul şopteşte cuvinte de iubire,

Nu recunoaşte nimeni, deşi e un păcat,

Dar nici nu jură strâmb că nu-i adevărat,

Se lasă duşi de vânt spre marea împlinire.

SIMFONIE BOEMĂ

Tărâmuri neatinse de ură şi păcate,

Suită de culori, miresme şi tăcere,

Eşti parcă altă lume cu uşi prea ferecate,

Tu neatins meleag de ură şi durere.

Regat neprihănit, eşti pământescul rai.

Icoană sfânta eşti, de rele neatinsă,

Câmp înflorit în inimă de mai

Şi macul roşu este o candelă nestinsă.

Îmi picură în suflet un simţ nebănuit,

Când pun picioru-ncet să nu las urmă grea.

Aici în câmp şi soarele e veşnic răsărit

Şi iarba este sfântă, nici gând de iarbă rea.

În zorii dimineţii, mărgăritare ude

Formează un şirag de salbe şi margele

Şi-n paradisul sfânt născut din frunze crude

Corole colorate închin petale grele.

O lacrimă de înger te spală de răpciune,

Ce plânge-n dimineaţă mereu fără ecou

Şi zumzetul de gâze e sfântă rugăciune,

Că şi ea completează mirificul tablou.

Stau şi mă-ntreb într-una, tu câmp cu flori de mai,

De unde ai culori mereu de lăudat?

În curcubeu culori din tine tu îi dai?

Sau el în timpul ploii culori ţi-a-mprumutat?

SALCÂMUL COPILĂRIEI MELE

Salcâm bătran, ce-n geam tu mi-ai bătut în viaţă,

Ai plâns cu mine-alături şi-ai râs în dimineaţă,

Când razele de soare ţi-au dat căldura lor,

Mi-ai mângâiat obrazul şi mi-ai doinit cu dor,

Mi-ai îndulcit amarul copilăriei mele,

Ţi-ai îndreptat coroana în noapte către stele,

Al florilor parfum dulceag l-ai răspândit

Şi mi-ai vegheat şi somnul când greu am adormit.

Mi-ai răcorit şi fruntea cu umbra ta cea blândă

Şi-ai alungat şi răul ce veşnic stă la pândă.

Bunica-ngenuncheată bolborosea-n zadar

O rugăciune, poate, la patul cel murdar.

Înduioşat, bătrâne, la Cer tu ai strigat,

Cu crengile-nălţate o rugă-ngenuncheat

Înjunghiat-ai zarea şi ai uitat de tine

Să-i ceri lui DUMNEZEU dreptate pentru mine.

Văzduhul tot s-a înnegrit de-odată

Şi-a fulgerat cu ură coroana ta curată

Şi ai plătit cu viaţa nesăbuinţa ta,

C-ai încercat să schimbi ce nu poţi tu schimba.

MAŞINĂ DE ŞEF…

Mă fluturam, într-una din zilele trecute, în parcarea de la Kaufland, căutând un loc căt mai aproape de intrare. Nu-mi place să parchez pe locurile rezervate persoanelor cu dizabilităţi pentru că acum cateva luni am ieşit de acolo cu “psihicul în pioneze”. Nu că nu aş fi o şoferiţă de excepţie, doamne fereste! Ca toţi şoferii şi eu sunt cea mai buna!!

Mă apropiasem atunci prea mult de un stâlp de beton din dreapta, iar în stânga un şofer tot atât de bun ca mine, parcase la un jumătate de mertu de mine. Când să ies de acolo trebuia să folosesc frâna mai des decât acceleraţia că veneau maşini a căror şoferi nu ştiau de fairplay în trafic.

M-au ghidat vreo trei bărbaţi, ca pe un avion ce-l trage la terminal, de i-am lăsat certându-se între ei că unul ştia mai bine decât celălalt cum se scoate o maşină dintr-un loc strâmt.

Şi cum spuneam, căutam un loc cât mai aproape de intrare. Locurile pentru personae cu handicap erau ocupate de o maşinâ neagră parcată în diagonală pe ambele locuri. Un tânăr stătea rezemat de partea din spate a maşinii fluturând în mână o legiţimatie de parcare gratuită, ca să dea dovadă că are dreptul legal să stea acolo.

Găsesc un loc în apropiere şi opresc.

O aşteptam pe o vecină care venise să cumpere E-uri, pentru că trebuie să aibă motiv să moară cumva. Aşa spune ea şi eu îi dau dreptate.

Cobor din maşină pentru a mă dezmorţi ocazie ca tânărul ,care parcase pe locurile rezervate resoanelor cu dizabilităţi,să mă abordeze interesat atât de maşina mea cât şi de mine. Mă salută politicos şi-mi spune că şi bunica lui are handicap. Îmi pune o groază de întrebări dând ocol maşinii mele dar şi mie.

Îi răspund cu un singur “da” la toate neştiind care răspuns îl interesează mai întâi. Îmi “laudă” maşina că e mică şi încape peste tot şi continuă cu laude aduse maşinii lui.

Intră în detalii atât de particulare, încât mă uit la el ca curca-n lemne şi nu înţeleg de ce trebuie să mă tortureze cu ceva ce nu mă interesează.

– Ştiţi cât am dat pe ea? Mă întreabă scuturând din cap şi zămbind a laudă.

– Cred că aţi primit-o de la părinţi, îi răspund eu, apreciind cam ce vârstă are şi ocolind discuţia referitoare la bani.

Mă rog la Dumnezeu să vină odată ori Babi ori bunica, să scap.

Vine “bunica”, o tânără îmbrăcată mai mult “fără” decât “cu” şi se lipeşte de tânăr ţâţâind mirată de halul în care arăt. I se pare că mă cunoaşte de undeva.

O dumiresc eu bănuind că m-a văzut la asociaţie cănd i-am eliberat Legitimaţia de parcare şi rovigneta.Atunci eram aşezată pe scaunul de la birou şi nu mă etalasem în toată “splendoarea mea” ca să fii fost depăşit momentul de “ţâţâit”.

– Aaaaa, sunteţi şefa de la biroul acela! Da’ ce maşină mică şi drăguţă aveţi!

– Daaa…maşină de şef…replic eu zâmbind.

FOAIE VERDE BĂŢ, N-AI DE LUCRU……FĂ-ŢI!

Ieri-alaltăieri, nici nu mai stiu când , am fost invitată la o lansare de carte la Carei. Am plecat mai devreme intenţionat, ca să am timp să mai stau la “o vorba” cu niste prieteni dragi. Preţ de o cafea am sporovăit multe şi mărunte, aşa cum se face în general când vizita este scurtă. Printre altele am atins, cu Bobi, subiectul relaţiei de cuplu între persoanele cu dizabilităţi, standardele înalte pretinse de acestea când este vorba de o altă persoană cu dizabilităţi şi acceptarea aproape umilitoare a persoanelor aşazise sănătoase. Aşa mi-am adus aminte de “o poveste” la care am fost părtaşă acum un an în urmă.
Graţie facebookului mi-am regăsit o fostă colegă de cămin care locuieşte undeva în apropierea Clujului. Am “parlit” noi de multe ori la telefon, pe facebook sau pe Skype şi am reânnodat firul vieţii rupt cam acum 40 de ani. Silvia, are parapareză spastică, se deplasează greu. La cămin se deplasa susţinută de braţul unei colege cu care se împrietenise. Durdulică atunci, mult mai durdulică acum, blonduţă cu ochi albaştrii atunci, roşcată cu ochi spălăciţi ca de zăr acum – vorba Hortensiei Papadat-Bengescu în Concert din muzică de Bach.
Liniştită şi posacă, aşa cum o ştiam, Silvia, şi-a dus viaţa singură, a muncit o vreme iar acum are pensie şi împreună cu indemnizaţia şi banii pentru însoţitor se descurcă.
Eu limbută până peste poate, ea aproape mută ca o lebădă, Silvia vorbeşte greu ca un ardelean molcom şi cumpătat.
La întrebarea pusă astăzi, Silvia îmi răspundea mâine punându-mi la grea încercare “răbdarea” mea de “berbec” horoscopistic.
Aflu multe într-un an întreg de conversaţii în care am încercat să-i fiu aproape pentru că se plângea de lipsă de prieteni. Ori de câte ori vorbeam cu ea pe Skype, revedeam fetiţa de altă dată care, în gramatică nu vedea rostul conjugării verbelor la imperfect, perfect simplu şi mai mult ca perfect. Acum mă amuz amintindu-mi acele vremuri şi constat că vocabularul ei este mult mai sărăcit decât atunci.
Foloseşte noua tehnologie mai bine de cum vorbeşte, împinsă, cred, de dorinţa de socializare.
Într-o seară îmi spune fericită că a găsit bărbatul vieţii ei, un bărbat cu şase ani mai tânăr decât ea şi sănătos. SĂNĂTOS- repetă ea cu majuscule.
Nu-şi doreşte un bărbat cu handicap pentru că nu va putea să pună şi să ia perdelele de la geamuri. Perdelele de la geamuri, manevrarea acestora, era singurul argument pe care Silvia îl avea la îndemână pentru a justifica refuzul unui bărbat cu handicap ca un potenţial partener.
O trag de limbă, să aflu cât mai multe despre frumosul venit de nicăieri.

  • O, tu Crinuţa, este frumos, (nimeni nu-l remarcase pe facebook decât Silvia) şi mă iubeşte (de-i iese pe urechi- gândesc eu) şi se mută la mine peste o luna. Aşa-i că nu te superi că vom vorbi mai rar?
  • Nu nu mă supăr, o asigur eu dar în gănd apreciam că urmatoarea conversaţie o vom avea peste înca 40 de ani după felul în care vorbeşte Silvia.
    După căteva luni în care ne-am mai salutat pe facebook din când în când mă sună Silvia plângând.
  • Sunt necajită, Crinuţa, Vasile nu a mai dat pe acasă de două săptămâni. Vorbim la telefon dar spune că este ocupat dar va veni negreşit.
    Cu greu aflu că el venise din Moldova, se angajase însoţitor al ei şi că o vreme relaţia mersese ca unsă, unsă desigur cu economiile Silviei. Cumpăraseră o maşină şi de atunci Vasile are treabă.
    Nu aveam timp să vorbesc în acel moment cu Silvia dar gândul la ea îmi era tot timpul. Din dorinţa de a iubi şi a fi iubit mulţi dintre noi căutăm iubirea şi în gunoaie. Îmi părea rău că nu o puteam ajuta şi-mi munceam creirii să producă ceva idei ca să o liniştesc pe Silvia. Mă frământ eu ca într-un malaxor, îi sar (în gând) la beregata lui Vasile, îl mănânc tot, (tot în gând) de nu las din el nici c–- at de analiză, îi scot ochii cu furculiţa, îl toc cu un facaleţ cănd doarme, de-l hrănesc pe urmă cu linguriţa şi… şi-l şterg pe Vasile de pe faţa pământului. Mă înfurii apoi pe toti Vasilii din lume… Şi în timp ce-mi făceam eu un plan de bătaie cum să-i stârpesc ca pe şoareci mă sună Silvia:
  • A venit Vasile! Mi-a propus să fim o pereche modernă şi nu o să mă mai supăr când lipseşte de acasă.
  • Ce întelegi tu prin “pereche modernă”? O iscodesc eu.
  • Păi, uite aşa să fim mai liberi, el e mai tânăr şi aşa se simte bine, dar mă iubeşte, aşa mi-a spus – se miorlăie ea fericită.
    Îmi mut furia pe toate Silviile din lume şi mă stăpânesc greu să nu scot “perle “ pe gură.
  • Silvia dragă, constat că SANATOSULUI nu-i plac perdelele tate de aceea face totul “fără perdea”.
    Nu am mai sunat-o pe Silvia ca să o protejez şi pe ea dar mai ales pe mine de furiile mele.